Actorii noştri – Ioana Crăciunescu

     În 1975,  «Ediţie specială» lansa pe firmamentul nos­tru cinematografic un nu­me nou: loana Crăciunes­cu. Numele spunea mai mult iubitorilor de poezie decât iubitorilor de film, pentru că purtătoarea lui era autoarea unui frumos volum de versuri. Pe urmă filmul «a pierdut-o», cum se întâmplă adesea, cum s-a întâmplat şi cu alţii, câţiva ani. Am regăsit-o în «Artista, do­larii şi ardelenii», într-un rol secundar dar între timp ea devenise interpreta de rol principal, şi nu unul oarecare ea fusese Ana în filmul lui Mircea Mureşan: «Ion. Blestemul pământului, Blestemul iubirii». Când filmul a ajuns la public, numele loana Crăciunescu s-a înscris apăsat pe lista actorilor noş­tri cu talent sigur şi prezenţă benefică în orice rol, în orice film. Evoluţia ei a fost atât de tăcută, încât aproape atinge misterul. O rog să-I dezlegăm împreună, să refacem împreună drumul de la nimic la ceea ce este astăzi, îi propun, adică, o autobiografie profesională dinspre trecut spre prezent şi cu des­chidere, dacă se poate, spre viitor.
     Nimic special... Am terminat institutul în 1973, am fost angajata la teatrul Nottara unde mă aflu şi în ziua de azi, acolo nu am jucat lucruri deosebite, dar nici nu pot să spun că s-au pus piese for­midabile şi eu nu am fost distribuită în ele sau că ar fi existat roluri care mi le-am dorit şi nu le-am avut, deci, în teatru am avut parte de ceea ce se numeşte o exis­tenţă normală: un rol principal, chiar două pe stagiune în piese româneşti de actua­litate. O situaţie liniara şi nesemnificativa, deci una din situaţiile care te pot băga într-o criză, având ceea ce se numeşte toate condiţiile — să fii repartizat în Bucu­reşti şi să chiar joci — dar să nu fii mul­ţumit de ceea ce faci... În film am avut ceea ce în meseria noastră se numeşte «şansă», să fiu aleasă de Mircea Daneliuc în Ediţie specială. Şansa asta însă este sub un anume semn al întrebarii, pentru că Daneliuc a făcut institutul în acelaşi timp cu mine, în cei patru ani eu am jucat foarte mult, aşa că el mă cunoştea bine şi chiar ştia ce pot.
     Dar crezi că în artă cunoaşterea se întâmplă ca-n viaţă dacă «faci armata» cu cineva, îl cunoşti, dacă nu — nu? Nu există, oare, un ochi regizoral care trebuie să funcţioneze indiferent de cunoaşterea directă? Regizorul nu tre­buie, prin datele profesiei, «să simtă» ce «poate da» un actor?
     Ba da. Dar eu nu pot să cred că un regizor care mă vedea la teatru în acele roluri aproape identice, de tinere fericite sau nefericite, oricum, destul de puţin co­lorate, ale zilelor noastre şi din care am reuşit să fac realmente numai ce s-ar putea numi un rol cuviincios, şi-ar fi putut da seama ca pot mai mult.
     Dar un regizor nu trebuie să ştie să facă diferenţa între limitele impuse de un rol si potenţialul real, întotdeau­na vizibil la un actor bun? lartă-mă că insist, dar absenţa a ceea ce se cheamă «ochi regizoral» a primejduit multe talente actoriceşti. Este un pe­ricol care pluteşte încă asupra multor capete de actori de care nici cel din faţa mea nu este ferit.
     Ştiu! Dar aici lucrurile sunt puţin mai complicate: nu există roluri pentru actriţe şi ăsta este un fenomen care nu ţine de regizor. Nu există, poate, ideea că o fe­meie ar putea fi un personaj real. în gene­ral, la noi, personajul feminin există numai pentru că trebuie să fie şi o «ea» pe lângă «el». Şi «ea»-ul ăsta este ceva total de­personalizat. O anexă. Ca să mă întorc la autobiografia mea profesională: cu doi ani înainte de Ediţie specială, Daneliuc mi-a spus că are în minte un personaj pe care ar vrea să-I joc eu. Sinceră să fiu, nici nu mi-a venit să cred. După doi ani mi-a spus: «Uite, am reuşit să introduc personajul acela în film». Adică regizorul s-a luptat să introducă în film, deci şi în cinemato­grafe, un anume personaj feminin. S-a luptat pentru ceva care ar fi trebuit să meargă de la sine, simplu, firesc şi normal. Nici în viaţă femeile nu sunt toate la fel, nu suntem «trase la ştanţă» şi aşa ar trebui să fie şi în film sau în piese. Nu ştiu dacă sunt o «actriţă specială» cum se spune, dar îmi pun problema meseriei pe care o fac. Îmi place să fac lucruri cât mai dife­rite, poate asta ţine de structura mea, consum foarte repede evenimente, lucruri, nu pot să le reiau, doresc mereu altceva. Poate că şi regizorul trăieşte într-un regim de lucru care nu-i permite să descopere la un actor ceea ce nici el, actorul, nu şi-a descoperit încă. Sunt lucruri pe care nici eu nu am ştiut din pornire că le pot face...
     Dar le-ai făcut! Trei personaje to­tal diferite, asta nu e puţin.
     Sunt bucuroasă că s-a întâmplat aşa şi că au ieşit precum m-am gândit. Dar acum cred că am spus un cuvânt greşit...
     De ce? Un rol nu se gândeşte?
     După mine, da. Dar cred că şi aici trăim sub o falsă aura. Actorul nu e bine să gândească la rol sau nu e bine să se vadă asta. Şi, de fapt, până la premieră nici nu se ştie dacă e bine sau nu ce-ai gândit. Eu, cel puţin, cu Ana, am avut sen­timentul că am reuşit numai după premieră, când am descoperit că lucruri gândite în taină şi nemărturisite nimănui au avut locul lor şi importanţa scontată. Lucruri chiar de amănunt, de o simplă trecere prin cadru, de un gest, de o reacţie — pentru ceilalţi poate neimportantă. Lucruri pe care, evident, nu are nimeni timp să ţi le spună în filmare, tu trebuie să te îngrijeşti de ele, pentru că este inimaginabil câte trebuie să facă un regizor în afara profesiei lui, în timpul filmarii. Un an de zile am ţinut chiar un caiet în care mi-am notat nu nu­mai racordurile de costum şi racordurile de stare ale personajului, dar şi starea mea particulară când am terminat o filmare, ca să ştiu peste şase luni, când filmez un interior legat de ceea ce filmasem atunci, de unde o iau şi cum să o duc mai departe. Era un film greu, totuşi, un film de două serii şi cu teroarea romanului în spate... Un actor nu trebuie să fie o povară pentru regizor, el trebuie să îl ajute, dacă poate. Cum poate.
     Şi cum poate? — în afară fireşte de talentul lui de actor si de efortul de a-şi gândi rolul.
     În general, nu ştiu. Eu m-am străduit întotdeauna să înţeleg cât mai repede ce vrea regizorul nu numai de la mine, ci de la filmul lui. Contează foarte mult să reu­şeşti să gândeşti personajul în funcţie de ce vrea regizorul de la film. Şi asta se poate. Dacă eşti puţin atent, dacă observi cum este decorul, ce spune el, sau cum este aranjat un cadru sau o suită de obiecte care ţi se pun în cale, poti să înţelegi şi ce vrea regizorul de la tine-parte şi ce, de la filmul întreg. Niciodată n-am vorbit cu regizorul despre personaj. La Ediţie specială, fiind primul film, după vreo două luni, intrasem într-un soi de criză. Nimeni nu-mi spunea nimic. Mai târ­ziu, Daneliuc mi-a mărturisit, sincer, că a tăcut pentru că nu voia să mă scoată din ale mele, pentru că era bine. La Mircea Mureşan n-am mai făcut nicio criză. Am simţit că mă lasă pe mâna mea, şi în ace­laşi timp ştiam că merg pe mâna lui. Era o dublă încredere. Foarte importantă...
     După Ana, am făcut personajul acela se­cundar în Artista, dolarii şi ardelenii, care, de fapt, a fost o «găselniţă» a lui Veroiu, nu exista în scenariu, dar mi-a plăcut foarte mult. Şi cu asta «trecutul» meu profesional se încheie.
     Şi acum?
     Acum joc la Pintilie în D'ale carna­valului, un rol cam de aceeaşi întindere cu cel din Artista... şi iaraşi este o mare bucurie să mă întâlnesc cu o atmosferă de lucru deosebită şi cu senzaţia — singura care ne ţine — că se încearca să facem ceva. Şi culmea! Se şi poate! şi asta mi se pare dramatic: ştim că suntem stăpâni pe nişte averi şi nu le folosim decât rar. Eu sunt fericită întotdeauna să pun uma­rul cât un mic salahor la orice lucru pe care-I cred important. Cred în continuare cu tenacitate ca pot face ceva bun în me­seria asta, dincolo de interpretarea unui rol. Uneori mă gândesc, şi chiar mi se spune că, dacă aş sta şi aş scrie, aş avea parte de o rezistenţă mai mare în timp a artei pe care o fac, cu mai puţină efemeri­tate. Plus că aş fi stăpâna numai şi numai eu şi aş răspunde singura de ceea ce fac. Dar există în mine, ceea ce se numeşte o «fibră de luptător» şi-mi place să fiu de partea celor care au mai puţine şanse să câştige. Există foarte multe lucruri pentru care actorii pot fi judecaţi sever, filmele pot fi judecate, dar există şi multe pentru care ei ar trebui sa existe, să reziste şi să fie iubiti şi să reuşească. Ar trebui să fim conştienti că, atunci când cineva încearca să facă un pas mai în faţă, trebuie spri­jinit. Pentru că pasul pe care-I face în­seamna, implicit, un pas pentru noi toţi. Pentru cinematografie. Pentru cultură.
     Dacă spui «ar trebui să fim con­ştienţi», înseamnă că nu suntem. De ce?
     Cred că nu avem sentimentul castei — nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt — poate e mai bine spus al «comunităţii». Actorii sunt obişnuiţi să judece totul pe roluri, regizorii pe filme. Dar, de fapt, noi toţi ar trebui să punem umărul la acelaşi lucru, să ne bucurăm laolaltă de ceea ce reuşim şi să fim laolaltă trişti de ceea ce nu reuşim. Suntem foarte singuri, ne ţinem foarte singuri şi nu ştiu dacă asta este neapărat condiţia artei noastre. Faptul că, de pildă, niciodată nu m-am întâlnit cu co­legi, actori sau regizori, să discutăm despre meserie, despre micile descoperiri ale fiecăruia care sunt foarte importante, ele ar trebui, ca în medicină, difuzate, puse în circulaţie — e un semn rău pentru mine. Toată lumea spune că «rămânem» cu anii de institut. Eu nu am în mine institutul ca pe o perioadă în care totul era bine şi frumos, dar ţin minte că atunci discutam ore în şir nu despre un spectacol, ci despre «cum se poate face asta». Asta însem­nând încercarea de a găsi un fel de expri­mare cât mai apropiat de timpul prezent. Pentru că timpul prezent, care poate fi luat în toate sensurile şi poate fi folosit şi chiar deteriorat masiv ca imagine, există. Dar cred că îI folosim prea des la dimen­siunile lui mici. Adică acum să-mi fie bine, mie să-mi fie bine, eu să fac ceva. Cred că sunt foarte mulţi încă cei care nu-şi pun problema responsabilităţii comune faţă de ceea ce producem. Eu nu cred în ceea ce se numeşte generaţii. Cred că oamenii se aleg în funcţie de afinităţi spirituale, indiferent de vârsta. Dar ramân uimită să văd că oameni de aceeaşi generaţie, care au făcut aceleaşi eforturi şi aceleaşi expe­rienţe, merg împreuna un timp apoi se despart şi nu numai că nu se mai ajută între ei, dar nu se mai înţeleg. Nu înţeleg, mai ales, că ei înseamna o anume pătură, care înseamna un anume acoperiş, că ei formează pe cei ce vin după, deci trebuie să se ţina aproape, să-şi pună împreuna problemele timpului lor, să înainteze oare­cum în bloc. Să ţină acoperişul întreg. Nu ştiu, poate gândesc greşit — chiar aş vrea să greşesc, pentru că iubesc foarte tare filmul, îmi iubesc meseria şi aş vrea s-o fac mai departe. Adevărul este că nici nu ştiu dacă să-i mulţumesc lui Daneliuc sau să fiu supărată pe el, pentru că mi-a des­chis gustul pentru un lucru pe care nu ştiu dacă o să-l pot avea întotdeauna, toată viaţa.
     De ce crezi că s-ar putea întâmpla să nu-I mai ai? Chiar acum, după Ana?
     Tocmai pentru că sunt după un ase­menea rol. Şi pentru tot ce am spus până acum. Plus trăsăturile mele exterioare, care nu sunt tocmai acelea care se pot potrivi în orice film. Aşa se spune... Mie nu mi se pare deloc că sunt «o specială», mi se pare că sunt un om normal, deci pot să fac orice face un om normal. Dar eu nu am dat niciodată probe. Am fost acceptată sau respinsă din pomire. lar într-un film de actualitate, n-am ajuns să joc, pentru că — şi asta mi s-a spus — fizionomia mea ar face parte din anii '30... De vreme ce trăiesc astăzi, înseamnă că şi astăzi există fizionomia asta. Mi-ar place să joc într-un film de actualitate (cine ştie, poate că un regizor se va uita la mine şi va crede că trăiesc azi), dar în măsura în care s-ar putea face un film de actualitate real. Şi aici, iar se deschide un subiect dureros pentru mine: sunt foarte puţini oamenii care vor să-şi pună mintea şi pielea la bă­taie pentru aşa ceva. Ne-am obişnuit cu cei care se oferă să piardă de la bun în­ceput şi sunt foarte puţini dispuşi să în­cerce să câştige bătălia asta a filmului de actualitate. Aşa încât, starea mea de ac­triţă este destul de tremurătoare. Aş putea spune chiar că mi-e greu. Mi-e greu, dar mi-e bine. Nu ştiu cum se întâmplă asta cu mine, dar când mi-e mai greu şi mai greu, sunt fericită. Sunt fericită că sunt, am senzaţia că pot să fac foarte multe lucruri bune, în meserie, în viaţă, am o senzaţie de putere şi de încredere. Încredere în viaţă, în ce-i adevărat, în bine. În bine, da...
     Încrederea aceea care ar trebui să funcţioneze din două sensuri..
     Dacă se poate...