Deopotrivă iubit și stimat de public și critică, solicitat de regizorii care știu că pe „mâna lui” un rol oricât de firav capătă contur precis și o substanță anume, Dorel Vișan face parte din familia acelor artiști preocupați nu doar de propria artă, dar și de cadrul în care se împlinește ea. Pornesc de la acest gând secret despre deloc secreta lui calitate, pe care voi încerca, firește, s-o exploatez, cu atât mai mult cu cât momentul „personal” mă ajută: Dorel Vișan vine dintr-o „lucrare” împlinită, filmul lui Nicu Stan, Furtună în Pacific, în care acoperă, cu statura bine-cunoscută a talentului știu, unul din rolurile principale și se afla în pline filmări la Domnișoara Aurica, cu scenariul lui Eugen Barbu drept baza și un regizor de viitor, Șerban Marinescu, alături... Vine chiar de la o filmare, dar nimic nu trădează oboseala unei zile petrecute în platou. Este „freș”, bine dispus, cu veșnicul lui hohot, mai mult rostit decât râs un fel de: ha-ha! scurt, care-i subliniază în toate nuanțele posibile, spusele. Începem, firește, cu problemele „personale”. Ce anume joacă în „Domnișoara Aurica”?
Costică Curcuman. Un personaj foarte interesant, dar modest în economia filmului. L-am acceptat și pentru ce regizorul mi-a propus o schimbare de „ficsionomie”: dinți de aur! Ha-ha! Mi s-a părut interesant, pentru că el este „omul de fier”, stăpânul unui magazin de fierărie, cu care, considera el, și pe timp de criză poți rezista, pentru ca fierul nu cere de mâncare, nu-i un material perisabil pe care să-l vinzi, ne-voit, când oferta scade... Am înțeles că Eugen Barbu, când a aflat că fac rolul, a mai scris un monolog — superb! — pentru final, care completează personajul în plus, îmi place regizorul. Este un tânăr incisiv, foarte talentat, deci, după părerea mea, de perspective. Și faptul că s-a gândit la mine, mi-a făcut plăcere. Așa cum mi-a făcut plăcere să lucrez la
Furtuna în Pacific cu Nicu Stan. Este un om deosebit, înțelegător, cu mare încredere în actor — mai cu seama în actorul bun, și cu inspirație și acolo am avut parte de un personaj interesant...
Din tot ce-ai scris până acum în paginile revistei noastre, răzbătea un fel de neîncredere în calitatea personajului oferit de scenariști în general. Înțeleg că neîncrederea s-a mai risipit...
Nu. Dar cred că este mai degrabă o lipsă de încredere în mine. Ceea ce mi se pare mai grav, mai complicat și mai greu de explicat. Am să încerc, totuși. Acum nu știu câți ani, când am făcut noi primul interviu, spuneam că m-am format într-un mediu țărănesc... Reiau acum ideea, pentru ca ea are niște consecințe. Vreau să spun că în mediul ăsta al meu, de care îmi amintesc cu bucurie și plăcere, nu cu rușine, copiii se creșteau în cultul muncii. Și eu, și frații mei am crescut așa, si așa mi-am crescut și eu copiii. Am avut noroc și de o nevastă „fără lene”, cum zice țăranul, ha-ha... În satul acela nimeni nu a auzit de Darwin și nici nu a citit operele clasicilor marxiști apropo de ideea că munca l-a creat pe om, și-l formează în continuare, dar aveau în ei această idee, primită din tata în fiu, de la generațiile mai vechi, aveau o experiența intuitivă și credeau că numai prin muncă poți să răzbați. Și crescând eu în aceste principii pe care le-am folosit, și cred și astăzi că sunt cele mai bune și cele mai sănătoase, mi se întâmplă să am perioade când mi se face lehamite de propriile mele principii. De aici pornește lipsa de încredere de care-ți vorbeam, care nu e neapărat într-un rol sau în altul, ci în mine, în ceea ce am făcut. Pentru că filmele pe care le-am făcut — despre film vorbim acum, nu? până Ia această oră, daca le adunăm, roluri secundare, medii și principale sunt vreo 37. Și să le numeri mult, dară-mi-te sa le faci. Dar din filmele „mele”, foarte puține se mai joacă și mă minunez uneori, cum filme de succes în ghilimele țin ecranul luni de zile, iar filmele bune dispar... Singurul film de succes în care am jucat și eu a fost
Declarație de dragoste, un film curat, de altfel, și plăcut pentru generația tânără, dar m-a durut cumva că mai multa lume mi-a spus: „V-am văzut în
Declarație de dragoste” decât, să zicem, în
Bietul loanide sau
Semnul șarpelui... Eu am căutat să mă apropii de oameni valoroși și să intru în lucruri valoroase, dar sunt nevoit să constat, cu decepție, că aceste filme nu sunt întotdeauna bine primite de un anume public. Ceea ce înseamnă, poate, ca noi, cineaștii am format și un public care reacționează bine la minima rezistentă? Atât ne-am obișnuit să facem teme slabe și slăbuțe, încât nici măcar noi, uneori, nu mai observăm cât de slăbuțe sunt. Ba chiar ni se par acceptabile. Și aici e pericolul, știu oameni care au mai luat câte o carte în mâna la viața lor, au o scară de valori, și totuși, văd un film prost, în mod clar prost, dar cu o distribuție bună și dacă îi întrebi cum le-a plăcut, răspund: „Foarte mult! Frumos film! Actrița era nemaipomenită”... Așa că vina începe să cadă și pe capul nostru, al actorilor... Dar este o vină involuntară. Și ea se trage din micile concesii pe care suntem nevoiți să le facem, pentru că noi suntem asemenea unui instrumentist care, dacă nu mai exersează patru sau șase ore pe zi, ci numai una, își pierde îndemânarea... Să știi ce un actor care este luat să joace într-un film după cinci ani de pauză, este la fel de prost ca un actor prost din capul locului. Același lucru e valabil și pentru teatru. Și atunci, ca să nu ne pierdem exercițiul, intrăm câteodată în lucruri despre care fie știm de la bun început ca sunt slabe, fie ni se pare că poate-poate se mai salvează ceva...
Dar este o falsă rezolvare. Nu-ți pierzi îndemânarea, în schimb îți strici numele și, cum singur spuneai, deformezi gustul publicului.
E falsă, firește! Eu am încercat, pe cât mi-a stat în putință să fac față unor asemenea situații. Și nu mă pot plânge, am avut multă satisfacție. Dar lucrul asta se poate împlini între anumite limite, întotdeauna am considerat crearea unui rol ca o muncă de restaurare arheologică a unui vas. Cu cât găsesc mai multe cioburi originale, cu atât vasul, se reface mai aproape de ceea ce a fost. Cu cât găsești mai puține, cu atât trebuie să pui mai mult ipsos... ha-ha! Iar în momentul când ipsosul depășește cioburile, nu mai poți să dai nici măcar forma vasului. Lucrurile astea publicul nu le știe...și nici nu trebuie să le știe, pentru ca nu-l privesc. El primește „produsul finit” și pe acela îl judecă. Deci, totul depinde de ceea ce îi supunem spre judecată. Am să dau un exemplu. În primăvară, am fost la Bistrița Nasăud, la o întâlnire cu muncitorii de la o fabrică de mobilă. Fiecare a spus ce-a crezut el că-i bine, și lumea a râs, s-a distrat, eu am spus un lucru foarte serios, și lumea s-a distrat la fel de bine, dar impresia a fost alta. Și am văzut și actori care au venit cu lucruri de minimă rezistență, pe care publicul nu le-a acceptat! Deci, există public și public. Soluția ar fi să creștem numărul celor care vibrează la calitate. Și asta se poate face într-un singur fel: respingând, în primul rând noi, calitatea îndoielnică. Ideea ar fi să fim atenți pe mâna cui ne încredințăm filmele. Pentru că, dacă se zice că omul sfințește locul, trebuie să adăugăm că, el îl sfințește exact cu câtă sfințenie are... Vasile Rebreanu îmi spunea odată, nu știu dacă de la el sau de la altcineva, că un om aude numai atât cât pricepe... ha-ha! și atunci, eu i-am spus că un actor joacă numai atât cât înțelege. Aici mi se pare că intervine importanța regizorului! El trebuie să știe să-I facă pe actor să înțeleagă cât mai mult ca să poată juca cât mai mult... Ceea ce ar fi și spre folosul filmului, dar și spre folosul artistului. Pentru că, spre deosebire de ceilalți oameni, viața unui artist trece parcă mai repede și anii care trec sunt mai pierduți.. Întotdeauna am făcut o legătura între sport și artă, dar relația este inversă. În timp ce sportivul depinde de o vârstă mai tânără, artistul depinde de o vârstă mai matură, când ajunge la „ora confesiunilor” și poate spune cel mai bine și cel mai clar, ce a acumulat. Dacă trece de vârsta lui, sportivul pierde teren și decade; dacă trece de vârsta lui, artistul se termină înainte de vreme. Își pierde calitatea...
Pierderea se răsfrânge, automat, asupra operei. Ce trebuie făcut pentru ca legătura, firească, între calitatea artistului și calitatea operei sale, să funcționeze întotdeauna așa cum ar trebui, adică spre binele artei cinematografice?
Sigur că un lucru de calitate se face cu oameni de calitate. Oameni care să aibă cel puțin cultura specialității, dacă nu cultura propriu-zisă. Astăzi, nu mai poate exista și rezista tipul de artist care să se bizuie numai pe intuiție. Sistemul informațional este atât de vast pentru public, încât el nu se mai poate mulțumi cu o comunicare primară, intuitivă. El așteaptă și pretinde o comunicare subtilă, complexe, în pas cu vremea. Dar filmul — care după mine este arta cea mai revoluționară — este, cum bine se știe, și o artă colectivă. Daca nu ai alături oameni care urmăresc același scop — calitatea în cazul nostru — oricât te-ai zbate, nu poți să menții ștacheta acolo unde ai ridicat-o. De aceea cred — și nu cred, am certitudinea — ca valul mediocrității, care întotdeauna a fost puternic, ar trebui înfruntat cu un val al valorilor mai puternic. Iar aceste valori să fie încurajate pe linia apropierii de om și de adevărul lui. Aici însă intrăm în alt domeniu care, cred merită și el discutat. Despre ce vorbesc filmele noastre? În ce măsură reușesc ele să vorbească oamenilor despre oameni? Pentru că timpurile moderne, procesul de tehnicizare — absolut necesar! ca latură a evoluției sociale îl cam îndepărtează pe om de propriul suflet. Iar rostul artei este să găsească modalități noi de a-l readuce la sine. De a-l face mai bun, de a-l pune în stare de optimă funcționare... Îți dau cel mai la îndemână exemplu: ne apropiem de ora la care se va transmite finala Cupei campionilor europeni la fotbal și vreau să spun că un om al muncii care vede un meci frumos, bun, „un spectacol sportiv”, a doua zi lucrează mult mai bine. Cu mai mult suflet. Pentru că a avut o satisfacție. Același lucru se întâmplă și după un spectacol bun sau un film bun. Trebuie să facem artă pentru sufletul oamenilor. Trebuie să facem artă — ca să folosesc o metaforă — un pom de iarnă, nu un stâlp de telegraf. Să se vadă, adică, și globurile, nu numai „pipele” — cum spun țăranii — de care se leagă firele... O sărbătoare, asta trebuie să fie un film.
Fiecare om, dar artistul mai cu seamă, are crezul lui care funcționează ca un generator de putere. Care este „generatorul” actorului Dorel Vișan?
Credința că întotdeauna adevărul și oboseala utilă nu pot să nu biruie. Oboseala utilă, da, pentru că există și o oboseală inutilă. În gol... Am încercat să trăiesc cu folos, pe toate planurile. Ce-a mai contat, cred, că generator de putere cum spui, a fost apropierea de natură. Mi-am închiriat o grădină pe lângă Cluj și am devenit un fel de fermier de duminică. Îmi cultiv grădina... Dar și dragostea pentru muncă a copiilor mei... Pentru un artist, însă, ieșirea în natură și preocuparea pentru îngrijirea pământului, înseamnă și o experiență nouă de viață și un prilej de „documentare” și o ieșire din cotidian. Din tipic și tipic. Am și scris câteva ceva... încercări modeste, gânduri de-ale mele despre teatru. Poate va fi un ciclu. Mă gândesc intitulez „Vorbe, vorbe, vorbe”... Și am învățat foarte multe versuri. Aproape săptămânal, o poezie... Eminescu, Blaga, Goga, dar și foarte multă poezie contemporană. Asta așa, ca o gimnastică a minții și a memoriei — foarte importantă pentru actor. E adevărat că la început a funcționat aici și un mic orgoliu. Știam foarte mulți actori care puteau să susțină în orice moment un recital de poezie și mă simțeam umilit, așa, ha-ha! Acum pot și eu! Ceea ce cred că poate să încarce „bateriile” unui artist este lucrul la sine. Cu cât lucrezi mai mult la tine, cu atât ai mai mult de spus oamenilor.
Din păcate, este momentul să ne despărțim. Pe ce idee?
Finaluri sunt destule... Dar e bine întotdeauna să lăsăm o fereastră deschisă... Un gemuleț, acolo... Pentru că, aspirația omului este spre nelimitat. Spre infinit...
