Ştefan Bănică – vi-I închipuiţi pe Ştefan Bănică altfel decât zâmbind? O faţă făcută pentru zâmbet... Un zâmbet şăgalnic de băiat chipeş «care ştie, dar nu spune»... vorba cântecului. Popularitatea zâmbetului e uriaşă. Le întrece pe toate. Bănică o are. «Îmi acordaţi...» fără zâmbetul de rigoare, ce-ar fi fost? Sau excelentul său Figaro? Sau rolul acesta din
B.D. care atestă, încă o dată, fotogenia unei anume priviri «pentru cinema» care, în sfârşit, reapare bine speculată. (
Savel Stiopul)
Puiu Călinescu – un artist comic extraordinar, o personalitate poliedrică ce răsfrânge, în reflectoare, faţete de mim, clown, bufon, comper, actor dramatic. Asistând la un recital al său, mi-am imaginat cum trebuie să fi arătat în Parisul secolului XVII marii farsori francezi: Turlupin, Tabarin, Bruscambille. Arta sa e alcătuită din convulsiile surprinzătoare ale fizionomiei, fracturi de gesturi, propoziţiuni condensate într-un cuvânt, tranziţii deritmate între decizie şi retracţie, pânda perpetuă faţă de o primejdie potenţială ubicuă.
A intrat în cinematografie foarte devreme, cu peste 20 de ani în urmă, venind de la Teatrul de revistă. Fraţii Marx, Fernandel, Tótó, Louis de Funès, Sordi, Wisdom n-au urmat alt drum: sosiseră fiecare, de la music-hall. Deed, Patachon, Pierre Etaix fuseseră clowni. La circ. Dar pe actorul de cinema Puiu Călinescu l-a descoperit, relativ târziu,
Gopo.
Azi dimineaţă, când în filmul
B.D. artistul îi spunea sec, ritos, partenerei: «Mamă, deapănă!» şi începea a mima parodistic povestea vieţii, iar publicul aplauda la ecran deschis, am avut impresia că
Mircea Drăgan l-a redescoperit. (
Valentin Silvestru)
Toma Caragiu – ne-am obişnuit să vedem în Toma Caragiu un Othello posibil (deşi nu ştiu dacă a făcut rolul vreodată), un «dur» (recomandat strălucit de un Bertold Brecht pus cândva de
Ciulei) şi un irezistibil TV-ist (protagonistul unor scenete în care umorul avea contract semnat numai cu notele foarte grave). O serie de regizori îl consideră (din lene, presupun) arhetipul eroului voluntar, agresiv, apt să intre în acţiune. Dar dacă aş îndrăzni să afirm că Toma Caragiu este în stare să realizeze un Hamlet, şi încă unul foarte modern, aş fi privit ca un naiv incurabil. Dacă aş afirma că acest actor, considerat un «rece», este in fapt un incandescent şi un poet şi un Romeo, aş fi şi fluierat. De asta şi încerc această mini-însemnare. Pentru că Toma Caragiu, pentru mine, (poate şi pentru alţii) se numără printre cei 10 actori care încă aşteaptă marele rol al carierei... Să amânăm deci adevăratul portret. (
Dorel Dorian)
Jean Constantin – este actorul care colorează orice situaţie dramatică nu atât pentru că dă textului o rezonanţă cu farmece dialectale, ci pentru că îl îmbracă în gesturi şi îl însoţeşte de o mimică ce completează replica, o edulcorează. Personajul aminteşte, pe undeva, de un erou al lui Matei Caragiale, care se amesteca în discuţii fără să fie de-acolo, dar având darul să le aducă la sine. În rostirea lui Jean Constantin nici un cuvânt nu rămâne neutru şi nici un personaj încredinţat lui nu trece pe planul doi sau îşi confundă locul geografic. (
Mircea Alexandrescu)
lurie Darie – năpăstuit ani de zile să fie frumos — o, da, şi frumuseţea poate fi o năpastă — năpăstuit ani de zile să fie nonşalant — o, da, şi nonşalanţa poate fi o năpastă — năpăstuit să fie «junele-prim» — o, da, şi junii-primi... a scăpat, se pare, de unele din aceste năpaste şi nu-i mai rămâne decât să fie actor. Şi iată că acestui actor îi stă bine gravitatea, seriozitatea, zâmbetul ironic sau trist, duritatea, de-o mie de ori mai bine decât fluturarea de aripioare de pe vremuri.
lurie Darie este la vârsta la care ceea ce contează pe faţa unui actor de film sunt urmele pe care viaţa le-a săpat, an după an, pe acea faţă. Pe faţă, şi nu numai acolo. Dar unde sunt rolurile care să profite de acest nou lurie Darie? (
Eva Sîrbu)
Cella Dima – este una dintre acele actriţe a căror trecere pe ecran — chiar în roluri nu prea întinse — impune, place, rămâne în memorie. Cu câtă intuiţie a conturat portretul caragialesc din
Bubico (doamna din tren, cu căţelul…)! În
B.D. intră în acţiune, Cella Dima apare din nou într-o schiţă cinematografică, şi din nou rolul ei (episodic) este — printr-o analogie întâmplătoare — implicat într-o povestire cu un căţel. Coicidenţa n-are importanţă. Important este că şi în acest rol, nu foarte generos, actriţa îşi dezvăluie personalitatea, firescul, calităţile ei cunoscute, umorul subtil, care o recomandă ca o excelentă interpretă de comedie cinematografică. (
Laura Costin)
Sebastian Papaiani – un film întreg Papaiani îşi ţine umorul în lesă — nu numai câinele poliţist. Un film întreg, îşi dăruieşte poantele, îşi numără cu zgârcenie zâmbetele, îşi potoleşte pofta de joacă. Treabă grea şi eroică... Înţelepciunea şi flerul poliţist trebuie să le lase pe seama lui Costel — câinele lup. Pentru el păstrează doar dulcea povară a naivităţii. Numai că Papaiani ştie să fie candid ca nimeni altul. În «Omul cu căţelul» (
B.D.), Sebastian Papaiani ne convinge că a trecut de fazele sonore ale guguştiucului, de cele solare ale «surâsurilor în plină vară» şi de ritmurile «balurilor de sâmbătă seara»... Putem spera că mâine scenariştii şi regizorii îi vor da să interpreteze şi un detectiv de-adevăratelea. (
Sanda Faur)
Dem Rădulescu – a fost şi este o mare fericire pentru cultura română de a fi slujita întotdeauna de o pleiadă de actori binecuvântaţi cu geniu sau talent de excepţie.
Unul dintre actorii care mă copleşeşte este Dem Rădulescu, forţa lui de a produce haz dovedindu-se monstruoasă. Fiu al lui Păcală, Bibanu e tipul care, făcând pe prostul, te obligă să râzi mânzeşte de propria ta prostie, marile lui roluri fiind cele de candizi disimulaţi. Actor fără gesturi, talentul lui excepţional se hrăneşte dintr-o voce care împroaşcă la fiecare silabă jerbe de haz; dă-i să recite «Tatăl nostru» — şi vei muri de râs. Mai are şi o mutră rotundă, care ştie să nu se strâmbe, şi un râs care te scutură ca un curent electric. Mi-a jucat o singură dată un rol şi m-a umilit; era prea valoros pentru partitura mea modestă. De-atunci nu fac decât să-I pândesc pentru o nouă confruntare. (
lon Băieşu)
