O comedie romantică, de situaţii, cu elemente originale de musical. Ne aflăm, fără îndoială, în faţa unui film-eveniment al anului 1958, când a avut loc premiera.
Anul 1958 a fost unul de răscruce în istoria ţării. A fost momentul când armata sovietică de ocupaţie a părăsit România, născând multe speranţe, spulberate din păcate pentru că a fost şi anul în care am început să ne “ocupăm singuri”(Paul Goma).
Suntem la doi ani de la revoluţia din Ungaria , chiar spre sfârşitul perioadei de arestări masive ale studenţilor participanţi sau simpatizanţi. Tragediile provocate de această represiune uriaşă în rândul studenţilor români au fost imense. De curând, în cadrul galei premiilor revistei “Contemporanul” pe 2013 unde a primit Premiul de Excelenţă pentru excepţionala operă de critic, istoric literar şi editor, academicianul Eugen Simion i-a reproşat colegei sale de premiere, Lucia Hossu-Longin (Premiul de Excelenţă pentru documentarul şi cartea “Memorialul durerii”, vol.I şi II) , că nu a acordat atenţie acestui capitol dureros şi important al istoriei noastre postbelice. Aşadar a realiza un film despre studenţi, fie ei la Conservator şi sport – domeniile cu ideologie zero – era o adevărată îndrăzneală, dar din fericire şi o alinare, o speranţă pentru societatea românească, atacată nu numai în trecutul şi tradiţiile ei, ci şi în viitorul ei: tinerii studioşi.
Intriga este destul de subţire, dar cuprinde temele tradiţionale ale vieţii studenţeşti “clasice”: profesorul Vişan, tiran, dar corect şi generos, Turbatu’; studentul timid, talentat, ironizat dar şi apreciat de colegi, Ştefan Tăpălagă/Hurjui; junele-prim care dezleagă situaţii încurcate spre a se arunca în altele, Iurie Darie/Victor Mancaş; lipsa de bani proverbială a studenţilor, dar
şi solidaritatea lor în a se ajuta când e nevoie; “curtea” timidă sau mai îndrăzneaţă făcută domnişoarelor studente, frumoase şi elegante.
Scenariul realizat de Simion Macovei, căruia i se datorează şi comedia Nu vreau să mă însor!, este în ansamblu atent gândit , chiar dacă în dezlegarea quiproquo-urilor sunt unele scurtcircuitări nu tocmai clare, spre final. Suntem într-un univers al artelor, al muzicii şi teatrului, dar şi al scrisului (soţia profesorului scrie nuvele). Nu orice muzică, doar simfonică, operă şi jazz. Nu orice teatru, ci Shakespeare. De la început păşim într-un Conservator (care are drept cadru scenografic Facultatea de Drept) unde se exersează la pian, vioară, harpă, dar în care explodează şi muzica de jazz a lui Janczy Korosy ,“Pe unda clapelor”, care va însoţi eroii de-a lungul filmului. Este schiţat astfel un posibil conflcit sau doar un duet între muzica simfonică şi cea de jazz ? Oricum, suntem plasaţi sub zodia cuceritorului Duce de Mantua (Mihail Ştirbey), iar prezentarea operei “Rigoletto” este un eveniment indiscutabil pentru eroii noştri, obigatoriu a fi prezenţi aici. Dar deja încurcătura a avut loc şi, în timp ce Iurie Darie este cel care încearcă să o cucerească pe frumoasa Mariana, studentă la teatru, (Rodica Tăpălagă) fiica profesorului “Turbatu”(Sandu Rădulescu), acesta este convins că Hurjui este cel care vrea să-i seducă fiica, drept pentru care îi face tot felul de severe recomandări morale şi profesionale. Ele nu fac decât să încurce şi mai mult lucrurile, pentru că Hurjui este îndrăgostit de Veronica (Stela Popescu), studentă la sport. Cu ajutorul unui “deus-ex machina”, regizorul Ionescu (Ion Lucian), Victor Mancaş şi Mariana devin un alt cuplu de îndrăgostiţi.
Regizorul Andrei Călăraşu, cu umor şi tandreţe, ne oferă o atmosferă rafinată, dar plină de viaţă. Nu numai pentru că a mizat pe tinerii şi frumoşii actori pomeniţi mai sus, deveniţi celebrităţi, dar şi pentru gagurile presărate de-a lungul filmului. Memorabilă scena în care Iurie Darie caută în cartea de telefon
adresa Marianei Vişan.
Cam lungă şi puţin exagerată intervenţia bunicii (Marioara Davidoglu) din timpul filmării scenei de dragoste dintre Mariana şi Victor, dar dacă ţinem sema de momentul apariţiei filmului, trebuie să recunoaştem că acest “grup-ţintă” de spectatori exista şi se putea manifesta ca atare.
Putem spune fără a exagera prea mult că şi muzica este un personaj (“Femeia e ca o muzică şi muzica e ca o femeie”). Dar atunci trebuie să recunoaştem şi că oraşul joacă un rol important. Oraşul cu străzile lui de dinainte de cutremurul din 1977 şi de dărâmările ceauşiste, cu parcurile, cu stadionul, cu staţiile de autobuz, cu ceasurile publice, cu autobuzele obosite şi încărcate de oamenii, cu restaurante “dietetice” (excelentă figuraţia) şi cu fotografi particulari (Ştefan Mihăilescu-Brăila în tinereţe). O secvenţă cu totul specială este plimbarea nocturnă a lui Victor, studentul de la compoziţie în pană creatoare, când “vedem” cum îl inspiră farmecul momentului: aleile parcului din noaptea cladă de vară, cu adieri de vânt şi lumini tremurătoare…
Nici urmă de comunismul muncitoresc-ţărănesc. Doar o anemică şi nefinalizată şedinţă de UTM. Nici vorbă de burghezia de încriminat pentru lipsa de legătură cu masele, cu realităţile construcţiei noii societăţi.
Pe generic, în afară de suita impresionantă de “maeştrii emeriţi ai artei”, “laureaţi ai premiului de stat” care se adaugă numelor unor actori, cunoscuţi deja la acel moment, mai întâlnim ca regizor secund pe Nicolae Corjos (viitorul regizor al “liceenilor”), dar şi ca prim regizor secund pe Mircea Mureşan, nume de anvergură al cinemtografiei noastre.
Un film tineresc despre tinereţe şi caracteristicele ei: umor, studenţie, colegialitate, dar şi ironie, multă iubire sau sete de a iubi. Muzică. Frumuseţe. Şi fizică şi spirituală. Suntem în planeta tinereţii, “în Bucureştiul iubit” şi să ne bucurăm de asta. Aş încheia cu postarea lui Pedroche: ”Ce tineri, ce frumoşi, ce parfum!” Chiar aşa!
