„Accidentul” - cronică de film

     Semnul sub care stă creaţia regizorului Sergiu Nico­laescu pare să fie imprevizi­bilul. După Dacii şi Mihai Viteazul s-ar fi spus că e născut pentrul filmul istoric. După seria «comisarilor» s-ar fi putut jura că n-a făcut şi nu va face toată viaţa decât filme poliţiste. Dar între timp realizase acel film de subtilă introspecţie psihologică numit Atunci i-am condam­nat pe toţi la moarte, iar după «comi­sari» a urmat un film-legendă, Nemurito­rii. Legendei i-a urmat un film de fierbinte actualitate, după el o dramă socială la început de secol, iar acum Accident. Acest Accident pare la prima vedere o dublă întoarcere: la seria «comisarilor» şi la filmul de actualitate. Privit mai atent, el se dezvăluie a fi nu o întoarcere, ci o conti­nuare. Continuarea unor preocupări te­matice şi stilistice, continuarea unui mod de a gândi şi simţi cinematografic. Creaţia lui Sergiu Nicolaescu este imprevizibilă, dar nu întâmplătoare. Marea mobilitate cu care se mişcă printre genuri este un dat al temperamentului său artistic, o necesitate, nu un capriciu. Finalmente, filmele sale de actualitate sau poliţiste îi poar­tă pecetea. O pecete care este în acelaşi timp şi garanţie. Indiferent de gradul de reuşită, ele sunt filme de şi cu Sergiu Nicolaescu. Accident mi se pare, în acest sens, un foarte bun argument. Accident nu este «cel mai bun film de şi cu Sergiu Nicolaescu», el este doar un film bun şi este bun exact pentru că e clădit pe coordo­natele de bază ale autorului său: siguranţa şi seriozitate profesională, vigoare, o de­plină stăpânire a mijloacelor cinematogra­fice şi o irezistibilă francheţe. Accident nu este gândit cu ambiţii de «film mare», el este gândit să fie cuceritor. Programat să cucerească nu numai publicul, ci şi adepţi pentru o mentalitate. O mentalitate a non­violenţi, a înţelegerii, a extrem de extre­mei înţelegeri faţă de «cei ce greşesc». El este ideea de violenţă bătută la ea acasă cu armele proprii. Trama filmului e poliţistă, beneficiul spectaculozităţii net şi neîndo­ielnic. Dar dincolo de spectaculozitate, problema dramatică a delincvenţei se desco­peră profund umană şi dureros reală. De­lincvenţa, chiar privită şi înţeleasă astfel, ca o boală misterioară, dar nu incurabilă există, şi filmul lui Sergiu Nicolaescu i se opune cu toată puterea.
     La baza filmului stă un caz real. Scenaris­tul Dumitru Carabăţ a preluat şi prelucrat acest caz real, l-a acordat la coordonatele şi intenţille regizorului. Scenariul este clar, concis, aproape laconic. Dialogurile sunt directe, şi cu mici excepţii fireşti, tipurile umane sunt vii, complexe, în bună parte bine ferite de schematism, relaţiile dintre personaje, ca şi acţiunea care le leagă, au acoperire în carte-viaţă. O distribuţie în­drăzneaţă, fără prea multe capete de afiş, dar cu o mare cantitate de adevăr tipolo­gic, împlineşte convingător datele scena­riului. În rolul lui Cuceanu, delincventul re­cidivist, George Mihăiţă îşi foloseşte din plin şi cu succes deplin, tot arsenalul de «băiat simpatic» şi construieşte cu el un excelent negativ, credibil tocmai prin ieşi­rea din schema negativului sută la sută ne­gativ. Alături de el, un debutant, încă stu­dent, Dan Ivănesei în rolul lui Dan Edu, cel proaspăt corupt la delincvenţă, găseşte cu o uimitoare uşurinţă nota personajului său făcut din inocenţă, disperare copilă­rească şi curaj bărbătesc. Lângă ei, pen­tru prea puţină vreme ca să poată lăsa mai mult decât binecunoscuta imagine su­râzătoare, dar destul ca să completeze credibil datele viitorului cuplu de fugari, Ileana Popovici în rolul Mariei. Câteva apa­riţii scurte, dar perfect marcate de Cori­na Constantinescu sau Elena Dacian, Ştefan Mihăilescu-Brăila sau Ernest Maftei, Amza Pellea sau Colea Răutu, Cezara Da­finescu sau Emil Hossu, acoperă, cu eficacitate, nevoia de firesc şi sinceritate a filmului. În fine, Sergiu Nicolaescu în rolul maiorului Petria şi Vladimir Găitan, ajutorul său. Împreună, ei alcătuiesc cuplul «binelui», opus celuilalt, alcătuit din Cu­ceanu şi Edu. Separat, sunt doi actori care trebuie să scoată din personajele lor toată cantitatea de simpatie existentă, şi să câşti­ge astfel adeziunea publicului la acea idee de non-violenţă, de înţelegere pe care, de fapt, o întruchipează. Mai putin favorizat de partitura sa, Vladimir Găitan reuseşte totuşi să creeze imagmea unui ofiţer zelos şi iubitor tată de familie, o imagine plăcută, curată, cuminte, imaginea unui tânăr foarte, dar foarte-foarte până la prea-pozitiv. Ace­laşi pericol păştea şi imaginea maiorului Petria şi numai experienţa de «comisar» a lui Sergiu Nicolaescu a salvat-o la vreme. Petria al său are, dincolo de zâmbetul pozi­tiv, o cută aspră între sprâncene, dincolo de calmul imperturbabil o permanentă tensiune interioară, dincolo de farmecul personal, privirea celui care «a văzut multe». În rest, aceeaşi ştiintă a prezenţei în cadru, aceeaşi plăcută degajare, aceeaşi simplitate cuce­ritoare, datele dintotdeauna ale actorului Sergiu Nicolaescu puse cu totul şi cu totul în slujba filmului realizat de regizorul Ser­giu Nicolaescu şi fără de care el, filmul, ar fi avut în mod sigur de suferit. Pentru că, aşa cum este gândit, Accident se sprijină cu toată puterea pe umerii acestui maior Petria, alias Sergiu Nicolaescu. Pe umerii regizorului Sergiu Nicolaescu deopotrivă. Sarcină împărţită cu operatorul Alexandru David, cu monteurul Margareta Anescu, cu compozitorul Radu Goldiş, cu inginerii de sunet A. Salamanian şi Andrei Papp. Am reţinut mai cu seamă imaginea lui Alexandru David, ca deobicei cea care trebuie, cea care aparţine cu adevărat filmului, mon­tajul Margaretei Anescu cu mare fidelitate pe urmele intenţiei regizorale şi coloana sonoră care aduce acel plus de atmosferă, acel aer anume care deosebeşte un film de altul.
     În rest, nu e decât tot restul. Adică decu­paj, ritm, tensiune, micile detalii semnifica­tive, suflul şi sufletul filmului. Pentru că Accident este, într-adevăr, filmul unui regizor cu un foarte dezvoltat simţ al spectacolului, dar care obişnuieşte să-şi aşeze spectacolul sub lumina unei idei. Un regizor cu mare încredere, încredere oarbă aproape, în ceea ce se numeşte «forţa de impact» a filmulul. Un regizor pentru care filmul nu este numai un scop, ci şi mijloc. În acest sens, Accident este un film care poate fi citit numai la suprafaţă sau şi în profunzime. La suprafaţă, este un palpi­tant film poliţist. În profunzimea lui rulează umbra unui film tulburător despre delinc­venţă, despre acei delincvenţi care n-au mai avut şansa să fie socotiţi «bolnavi curabili». Despre delincvenţii care nu au ajuns eroi de film şi nu au întâlnit un maior Petria. Citit astfel, din profunzime către suprafaţă, Accident devine un film grav. Devine un film de actualitate. Devine: un film.