Interpreți și roluri
Spunem, nu de puține ori, că actorul este unul dintre autorii filmului mai mult dintr-un elan sentimental, oricum, neculpabil. Se întâmplă, însă, ce-i drept rar de tot, să ne dăm seama, aproape cu înfricoșare, că fără prezența cutărui sau cutărui interpret, filmul întreg s-ar fi născut condamnat, șovăitor sau ciuntit. În ceea ce mă privește, intuiția tânărului regizor
Șerban Marinescu, și anume aceea de
a-I vedea pe
Remus Mărgineanu în rolul Stoicea din
Moara lui Călifar mi se pare fundamentală, egală în importanță, pentru destinul filmului, cu lectura, de o șocantă modernitate, a textului literar. Actorul însuși pare a fi trecut, împreună cu regizorul, printr-un seminar de poetica nouă în care cineva, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, să zicem, i-a făcut partizanii diferențelor, de nuanța dintre „a arată” și „a spune.” Într-un film al mitului faustic, al pactului cu diavolul, Remus Mărgineanu se comportă ca un perfect instrument al mitului; performanța, pe care nu ezit să o numesc magistrală, a interpretului este aceea de „a nu arăta”, de a nu trăi — în sensul actoricesc al cuvântului — nici o stare susceptibilă de a intra sub o incidență psihologică, ci de a se lăsa trăit, „locuit” de o unică, irezistibilă forță. Sclav al duhului malefic, Stoicea al lui Remus Mărgineanu intră, paradoxal, într-un imperiu al liniștii; personajul nu cunoaște, parcă, destinul, etapele ce se succed într-un crescendo inexorabil (deposedarea vechilului, ruinarea vecinului, instalarea pe postul stăpânului) sunt străbătute cu o neclintită încredere în programul demonic: primul eșec la jocul de cărți, indiferența lumii bune nu-I sperie, nici măcar apariția unui alt personaj ce-i repetă, într-un fel drumul, nu-I pune pe gânduri. Salturile sunt însoțite, la suprafață, de o ușoară — aproape imperceptibilă la primul cadru — modificare a fizionomiei care nu corespunde accepției clasice a schimbării de măști, ci unei treptate dematerializări, ca și cum, pe măsură ce se golește de însemnele ființei individuale, omul devine un lăcaș tot mai cuprinzător al forței răului.
Și pentru că eroul, prin succesiunea transformărilor sale ,,spune” totul, nu are nevoie de ajutorul cuvintelor; mai mult decât atât, ignorându-le, nepropunând nimănui nici un dialog, nesocotind, deci, mărturiile existenței altora, poate aluneca mai ușor pe lângă înseși aceste existente. Nici aici Remus Mărgineanu nu dă greș: el „joacă” efortul straniu al ajungerii la cuvânt după un lung ocol prin memorie. Cred că arta actorului de film — în general — a depășit de mult faza extazului candid în fața „tăcerilor”; a vorbi sau a nu vorbi nu mai poate fi un simplu artificiu psihologic, ci echivalentul hotărârii de a te încredința sau nu cuvântului.
