De o săptămână se află pe ecrane debutul lui Cristi Puiu, Marfa și banii. Din păcate, publicul nostru, prea adeseori dezamăgit, dezobișnuit să mai intre la un film românesc, nu l-a susținut. Lasă că și campania de lansare a fost ca inexistentă, cu toată prezentarea lui la Cannes, în cadrul secțiunii paralele necompetitive „La Quinzaine des Réalisateurs”. Dacă presa cotidiană franceză, prea acaparată de selecția oficială, nu i-a acordat importanță, cele săptămânale apărute la câteva zile după încheierea festivalului l-au elogiat, punând la bătaie un întreg eșafodaj de referințe (Spielberg, Doillon etc.) pentru a atrage atenția asupra „noului venit care ar fi meritat onorurile competiției”, cum scrie „Télérama”. Autorul, Frederic Straus, consideră chiar că „impresionantul debut al tânărului român a salvat onoarea secțiunii Quinzaine des Réalisateurs aflată în plină rătăcire”. Hebdomadarul de mare succes printre tineri, „Les Inrockuptibles” - component - al trustului media ce cuprinde și ziarul Le Monde și revista Les Cahiers du Cinema - speră că, cine știe, „poate că cinematografia românească va sfârși prin a exista după zvâcnirea ce a urmat întoarcerii lui Lucian Pintilie în țară. În orice caz, trebuie să reținem cu orice preț acest nume, Cristi Puiu”. Deși directoarea secțiunii - veche de 33 de ani - Marie-Pierre Macia susține că „La Quinzaine” oferă șanse egale tuturor filmelor, drept care aici nu a existat niciodată competiție - totuși, producțiile programate în ultimele zile riscă să nu mai intre în atenția criticilor de la marile cotidiane care abia așteaptă să se întoarcă în liniștea redacțiilor pariziene. Bucuria de a citi rânduri precum cele reproduse, de care numai Nae Caranfil a mai beneficiat la debut, este, cum spuneam, umbrită de refuzul spectatorilor de a mai participa la viața cinematografului nostru, dacă acesta nu-i trimite fulgerele imitațiilor la modă sau ale unor nume celebre. Să se fi stins cu totul încrederea? Chiar și curiozitatea? Constatarea este cu atât mai tristă cu cât eroii filmului sunt tineri, nici mai buni, nici mai răi decât cei de Iângă noi. Doi băieți și o fată, despre care înțelegem că se descurcă și ei cum pot, asemenea familiilor lor, se angajează fără să stea prea mult pe gânduri la un drum ce părea floare la ureche, dar care se va dovedi a nu fi unul inocent. O călătorie ce trebuia să fie una oarecare - un serviciu solicitat de un apropiat, aprovizionarea cu marfă pentru dugheana prea insistentei mame - se va transforma într-o cursă amenințătoare căreia tinerii vor încerca să-i țină piept. Pachetul cu „medicamente” ce trebuie lăsat la capătul destinației se va dovedi a fi altceva, iar avalanșa de ordine primite la plecare abia acum încep să-și arate noima, când un jeep roșu le ia urma. Poate că trimiterea la Duel pe autostradă al lui Spielberg este puțin exagerată, dar tânărul Cristi Puiu știe, în orice caz, să construiască starea de neliniște cu aerul că nu face nimic altceva decat să privească atent și să asculte bine. Așa cum este purtat, poți să crezi că aparatul de filmat are libertatea să înregistreze ce-i cade sub ochi cu un fel de egalitarism documentaristic, dar, în fapt, în acest tip de cinematograf al maximei simplități, nimic nu este întâmplător. Poate că dacă s-ar fi înjghebat o intrigă, înfruntări, dezvăluiri etc., am fi privit o poveste despre tentaculele corupției, care maculează totul, dar nu am fi simțit acel mic pumnal înfipt cu fiecare imagine ce ne amintește cât de ușor poate fi degradată viața.
