Nu mă așteptam la un succes răsunător al ecranizării după romanul lui Mateiu I. Caragiale, „Craii de Curtea Veche”, mă așteptam mai degrabă la un eșec, dar contactul cu pelicula nu numai că mi-a confirmat previziunile sumbre, dar mi-a și dat o lecție impecabilă de ceea ce poate să însemne kitsch cu pretenții.
Recunosc că e foarte greu să pătrunzi în duhul acestei cărți, unice în literatura română prin amestecul de mister și morbidețe, de suavitate și patologic, dar măcar o minimă luciditate asupra acestei dificultăți ne-ar putea feri de erori grosolane.
În primul rând, alegerea actorilor a fost total neinspirată. Păi cum să fie distribuit Mircea Albulescu în rolul lui Pașadia? El este complet exterior, chiar dacă are mare forță, dar ramâne captiv acestei exteriorități care e total străină abisalității, pe care personajele lui Mateiu o cer. În secvențele orgasmice, Mircea Albulescu pare mai degrabă colonelul Cerchez comandând trupelor române să atace Plevna decât aristocratul care-și trăiește prăbușirea prin ultimele spasme ale trupului. Apoi, „iepele” Arnotenilor dau impresia că sunt în probe pentru o peliculă sexy de a șaptea mână care urmează să fie exportată în țări subdezvoltate, ceea ce, involuntar, corespunde situației. lar Adriana Șchiopu, în rolul maleficei Rașelica, atunci când trebuie să facă acel lucru mai mult decât rușinos despre care George Pruteanu spune că nu e blamabil daca e făcut cu plăcere - nu exprimă câtuși de puțin voluptate, ci... miopie, de parcă ea s-ar uita prin gaura cheii și nu ar vedea bine obiectul apropiatei distracții.
În al doilea rând, pentru cineva care nu știe cartea, deci care nu știe că există un model, filmul ar putea fi picant-pitoresc, chiar și cu „scene tari”, capete tăiate, șarje de cavalerie etc. Pentru cine știe, însă, distanța de la model la ecranizare e cam de la Constelația Câinelui la câinele ordinar, pentru a prelua un exemplu ilustru. Dar în tranziția noastră vomitivă, ce mai contează asemenea aprecieri! Sunt ferm convins în același timp că Mircea Veroiu ar fi făcut un film foarte bun dacă și-ar fi propus, bunăoară, să ecranizeze romanul lui Fănuș Neagu de acum douăzeci de ani „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”, care, cum bine se știe, e la rândul lui un kitsch plin de arome false și de decoruri de mucava, avându-I ca reper tot pe sărmanul uzurpat Mateiu I. Caragiale. În asemenea condiții, dl. Veroiu ar fi realizat o peliculă deosebită, pe care am fi lăudat-o fiindcă ar fi fost mai presus decât romanul după care s-ar fi inspirat. Dar nu a fost să fie... Neșansa lui...
Nu pot să nu-mi închipui, să nu visez ce film ar fi realizat Andrei Tarkovski după „Craii de Curtea Veche” dacă ar fi știut cartea. Și chiar dacă nu era român. Și nu e atât vorba de Tarkovski, ci de adevărata posibilitate regizorală de a asimila modelul literar, de a-I transpune creator și nu de a-I ilustra printr-o serie de fotografii color puse cap la cap. Probabil ca acea peliculă care nu există și nu va exista ar fi fost capodopera veacului. Până atunci, până vom ajunge să trăim în realitatea-n care cele care nu există, totuși, există, nu pot decât să-mi exprim dezamagirea pentru faptul că am dat încă o palmă tranziției noastre ghinioniste. La așa tranziție, așa film! Tot inainte!
*) Opinia spectatorului
