​„Trandafirul galben” – cronică de film

     Cu doi ani în urmă, o echipă-beton armat (scenarist Eugen Barbu secondat de Nicolae Paul Mihail, regizor Doru Năstase, operator Vasile Vivi Drăgan) ne-a dăruit, cum frumos spunea la premiera actualului film Dumitru Fernoagă, directorul Casei de filme numărul Cinci, un Trandafir Galben la sfârşitul filmului numit, cu profundă sfidare faţă de prejude­cata titlului, Drumul oaselor. Trandafirul era Florin Piersic, zis şi Mărgelatu, pe lângă el se aflau şi alte flori ale actorimii noastre — Marga Barbu, lurie Darie, lon Marinescu, Er­nest Maftei. Ce era de urmat a urmat. Tran­dafirul galben există şi înfloreşte victorios pe mai multe ecrane deodată, începând cu pri­mul ecran al capitalei: sala Patria. Drumul oaselor era un film de aventuri istorice şi de istorii aventuroase, la care s-au spart geamu­rile cinematografelor, despre care a curs multă cerneală, s-au tocit câteva condeie de cronicari şi s-au bucurat multe suflete de spectatori. Ispita comparaţiei este pe cât de mare, pe atât de omenească: Drumul oaselor era mai bun decât Trandafirul galben? Tran­dafirul galben o fi mai bun decât Drumul oa­selor? Ele au ieşit de sub aceeaşi pană a scriitorului Eugen Barbu, însoţită fidel de pana scriitorului Nicolae Paul Mihail, au fost dirijate de aceiaşi mână — şi minte regizorale, Doru Năstase şi se bucură de prezenţa acelo­raşi doi eroi principali Mărgelatu şi Agatha Slătineanu, interpretaţi, fireşte, de aceiaşi ac­tori — că doar pentru ei au fost scrise rolu­rile — Florin Piersic şi Marga Barbu. Buni cu­noscători ai psihologiei publicului — publicul are întotdeauna tendinţa „să ţină” cu cel din­tâi venit, cu ineditul, cu neaşteptatul, publicului îi place să fie luat prin surprindere, iar Drumul oaselor i-a satisfăcut din plin plăce­rea, măcar şi pentru că i-a pus în faţa unui Florin Piersic cu altă faţă la propriu şi la figu­rat, autorii — şi acum mă gândesc la scena­rişti — au prevăzut pericolul comparaţiei şi s-au sustras cu o băgare de samă pe care aş numi-o mare artă. În primul rând, ei s-au apu­cat temeinic să pulverizeze ideea de serial propusă chiar de ei la sfârşitul filmului Dru­mul oaselor. Un avan-generic lung, e drept, dar foarte bine gândit, deschide Trandafirul galben cu o punere în temă asupra sus-numitului personaj aşa încât ai văzut sau nu Dru­mul oaselor „puţin importă”, Trandafirul galben ni se oferă ca film de sine stătător. În acelaşi rând (pentru că un al doilea nu există totul este gândit dintr-o bucată), ei au dat actualului film altă faţă şi altă viaţă, în ideea înţeleaptă că să nimereşti de două ori în ace­eaşi ţintă, cu aceeaşi armă, se prea poate să nu se poată. Drumul oaselor a fost prin exce­lenţă un film de acţiune? Atunci, Trandafirul galben să fie,da, de acţiune plus încă ceva pe deasupra. Încă ceva însemnând mai multă „politichie”, mai multă intrigărie, mai multa diplomaţie, ceva, de ce nu?, poezie, o poezie dulce, bărbătească, cum ar fi întâlnirea dintre Mărgelatu şi un căpitan de vas, între acelaşi Mărgelatu şi un fost ocnaş, între acelaşi Măr­gelatu şi un „litinant" cu treburi diplomati­ceşti la Viena, dar cu verişoară preţioasă în ţară, pentru că nevastă de Ghica şi viitoare nevastă de Bibescu... Bătătura filmului s-a mărit considerabil. În ea încap pe lângă tran­dafir şi spini, şi spioni şi talpa ţării, şi inteli­ghenţia ei şi simpatizanţi, şi diplomaţi, şi un agă fanatic şi soldaţi cu mâna pe armă, şi ţă­rani gata să pună mâna pe armă şi bancheri şi docheri şi etc. Lărgirea bătăturii a tras după sine medii noi, acţiuni noi şi locuri noi de desfăşurare. Nu ne mai aflăm cu o mână de personaje pe uscatul drum al oaselor, ne aflam cu mai multe personaje pe tot felul de drumuri, chiar şi pe cel de apa, ne aflăm pe strazile Vienei, ne aflăm în interioare luxoase, în budoare somptuoase, în cafenele elegante îmbogăţirea mediilor a impus o îmbogăţire a limbii, o diversificare a exprimării. Ceea ce se simte, dar mai ales se aude cu urechea ciulită (preţ de vreo zece minute cu urechea ciu­lită chiar la propriu, pentru că vorbele nu sunt cele de circulaţie în zilele noastre) este o mare plăcere a autorilor de a pune în func­ţiune limba timpului, adică a mijlocului de se­col trecut. Mariţica Ghica, cea râvnită de Bi­bescu drept soaţă, pleacă la Viana pentru că are „nerfele zdruncinate din pricina divorsu­lui”; Rosetti explică baronului Bukhardt cum că Bălcescu este „poatrinar” şi a avut „tuşiri cu sânge” — mai neaoşă, Agatha îl face de-a dreptul „ofticos”. Litinantul Corlătescu de­clară Agathei că a văzut-o în ,,Amlet" şi a „bi­suit-o", Agatha îi propune să facă împreună „colibeturi”, câinele ei este bănuit a fi „consti­parisit”, litinantul Deivos trebuie „arestuit”, Mariţica nu „permeteaze” ca vărul ei să fie suspectat, vremea e „desfătătoare”, şampania e ca o spumă de mătase blondă, etc. Volup­tatea vorbirii vechi îşi găseşte pereche în vo­luptatea — de astădată regizorală — creării ambianţelor elegante ale epocii (decoruri: arh. Dodu Bălăşoiu), cancelaria consulului austriac la Bucureşti, cancelaria consulului român la Viena, camera Agathei de la Băi, mănăstirea din Viena, unde ea este închisă, biroul bancherului vienez, toate sunt decoruri vii, căutate mult şi găsite bine. Pereţi lambri­saţi. Mobile de epoca. Obiecte preţioase, de-adevăratelea, decorul din secvenţele cu pricina miroase bine a lemn sau a zid gros de mănăstire, miroase a tapet de mătase şi a plu­şuri grele, simţi calitatea cristalului oglinzii care răsfrânge, o clipă, imaginea Agathei, înainte să i se ucidă iubitul de-o noapte, simţi argintul sfeşnicelor şi pluşul catifelat al foto­Iiilor. Aceeaşi voluptate a ambianţei, aceeaşi dorinţe de a reconstitui epoca în toată somp­tuozitatea ei, respiră din costume (Cristina Păunescu), armonizate iscusit la culorile am­bianţelor. Într-un interior dominat de roşul lemnului de cireş, rochia vişinie a Agathei „se lipeşte” insinuant, pe vas, culorile devin lumi­noase, albul şi albastrul deschis concurează albul vasului şi albastrul cerului într-o baie cromatică „desfătătoare” ochiului şi, fireşte, în contrast cu mantaua în negru slinos şi pă­lăria pe măsura a Mărgelatului. Contrastul între eleganţa beau-monde-ului şi slinoseala Mărgelatului nu se opreşte la imagine, ci se întinde, firesc, cu drept de lege, asupra viziunii regizorale. El spune mult despre plăcerile şi puterile regizorului. Puterile îl duc oriunde îl duce scenariul, oriunde cere acţiunea, oriunde trebuie, adică. Plăcerile — plăcerea ar fi mai corect — se citeşte în scenele „în aer liber”, în secvenţele „de acţiune”, în planurile şi prim-planurile, tensionate de focurile schimburilor de focuri. Urmăririle, cavalcadele, căderile de pe cal, îngenuncherile cailor, rostogolirile, caretele năpustite spre spectator sau, dimpotrivă, urmărite de la distanţa, lateral, apropiate, depărtate, filmate de Iângă roată, de sub roată, de pe cal, un galop pe malul Dunării, într-o irizare de apus, bătăile între Mărgelat şi urmăritori sunt momentele de sărbătoare ale filmului susţinute minunat de imaginea lui Liviu Pojoni. Acţiunea este, se vede cu ochiul liber, terenul pe care Doru Nastase se mişcă precum peştele apă. Sărbătoarea pereche — sunt actorii. Mărgelatu, aici „filat de regizor” ca o carte mult aşteptată la pocher, pus cu bună ştiinţa în umbră, în ideea că el şi dacă nu apare tot acolo e, este jucat de Florin Piersic ca şi cum între primul film şi actualul n-ar fi trecut nici cinci minute, dară-mi-te doi ani. Agatha Slătileanu acră, strepezită, repezită, cum numai o actriţă inteligentă ca Marga Barbu îşi putea îngădui să fie şi să se arate spectatorilor. Mariţica Ghica pe care loana Pavelescu o joaca într-adevăr cu „nerfele zdruncinate”. Litinan­tul Deivos, un George Motoi sec, flegmatic, calm englezesc şi umor neaoş. Traian Stă­nescu, un agă fanatic, numai lame de cuţit în privire, gheţos, tăios cum nu s-ar fi bănuit a fi Mihai Mereuţă cu al său Oseac, pe care numai el putea să-I facă să spună, cu atâta candoare ţărănească, „da' pen'şe?”. lon Di­chiseanu, căpitan de vas, băiat bun, iubitor de ciorbă de peşte şi de neveste frumoase, personaj „pitoresc”, de fapt, firesc, firesc. Pa­pil Panduru, Marţolea, eminenţă cenuşie, per­sonaj strălucitor, culmea, prin tăceri! Dinu lanculescu, diplomat turc, pe cât de insinuant pe atât de fermecător. Este neîndoielnic: Doru Năstase şi-a făcut o distribuţie „mare” şi, în mare, fără cusur. Mai puţin fără cusur în mic. Dar cine mai stă să asculte cum rosteşte re­plica o doamnă figurantă din planul trei, când în prim plan se află Marga Barbu, stăpânin­du-şi cu greu dracii, cine mai stă să se uite la un soldat nefericit ales, când lângă el, înfipt pe cal, stă Florin Piersic, cu carâmbul cizmei înglodat şi mâna pe celebrul sau pistol cu bu­toi, cine mai are timp să observe, de pildă, că litinantul Corlătescu (Vistrian Roman, bine instalat în rolul lui de fanfaron galant) se îm­bată fără să bea şi spune tocmai ce i s-a spus se nu spune nimănui, dară-mi-te Agat­hei, când după colţ, — după colţul secvenţei, aşteaptă Manţolea-Papil Panduru, întunecat ca moartea şi la fel de tăcut ca ea, cine mai are timp să audă cum Agatha comandă oşte­nilor să-l prindă viu pe Mărgelatu, căci astfel îl doreşte aga, în timp ce sus-numiţii oşteni trag in el cu toate gloanţele, când după sus-numita replică urmează o secvenţă ului­toare de cascadorie executată de Cseh Sza­bolcs, alias Buză-de-lepure (ce actor minunat se dovedeşte profesorul de cascadorie!), sal­tul de pe un balcon pe altul şi, de acolo, prin tereastră, au ralenti, fix în încăperea în care se află Mărgelatu şi fix pe un scaun de unde trage cu piciorul, rostind o replică acoperită de aplauzele spectatorilor. Cine mai are timp, vreau să spun, să ia la bani mărunţi un film la care nici „un aplauz” nu este obţinut de po­mană şi fiecare este răspunsul corect la un efort, şi el corect, de mulţumire a spectatoru­lui, de „desfătare” a sufletului său, nu prea des desfătat cu filme de acţiune aventuroase, făcute cu bun simţ şi cu simţul măsurii. Tran­dafirul galben este un asemenea film. Scopul lui, urmărit până în pânzele albe de toată echipa (să nu trecem peste montajul Ancăi Dobrescu, să nu trecem peste coloana so­noră a lui Silviu Camil, dar mai ales să nu trecem peste muzica lui George Grigoriu, care însoţeşte filmul, dar şi spectatorul la ie­şirea din sală), o echipă condusă până în pân­zele albe de un regizor energic şi neobosit întru împlinirea a ceea ce şi-a propus, sco­pul, deci, este destinderea „nerfelor spectato­rilor"”. Trandafirul galben este un film prin ex­celenţă pentru public. Şi de public.
     La premieră, în timp ce Florin Piersic, cos­tumat în Mărgelatu, îşi prezenta colegii, afară, în holul cinematografului, s-a auzit zgomot mare de geamuri sparte.
     Zgomotul acela era prima literă din prima cronică a spectatorului. Evident, ea nu era, nu putea să fie şi ultima...