Nici n-a început bine filmul şi – surpriză! În personajul ticălos care atrage tineri vulnerabili pe panta alunecoasă a câştigului fără muncă…
Ştefan Bănică! Tatăl, fireşte. Uite aşa, în contre-emploi, în răspărul imaginii sale de băiat bun imprimată apăsat în minţile românilor. Scena „ispitirii” protagonistului de către vicleanul Arsenescu este filmată cu grandangularul, obiectiv cunoscut pentru capacităţile sale deformante, iar Bănică căpătă astfel o figură sinistră. (Ceea ce nu micşorează cu nimic meritul regizorului de a fi intuit în simpaticul actor şi enterteiner existenţa unui potenţial „negativ”.)
Secvenţa respectivă nu e plasată însă aici doar aşa, pentru ca povestea să înceapă „tare”. Ea este doar o amintire (e drept, cea mai sâcâitoare) dintre cele ce se ţin scai de Vali Abrudan în goana sa spre mare. Sunt imagini din ultimii aproximativ doi ani, mai precis de când a dat la facultate şi n-a intrat. Sunt imagini neplăcute, încărcate de reproşuri: ale maistrului de la fabrică revoltat de superficialitatea băiatului; ale mamei îngrozită de noii „prieteni” care umplu camera fiului său cu obiecte scumpe; ale colegilor de liceu care nu-l înţeleg; ale colegilor de la strungărie care şi ei nu-l înţeleg; ale procurorului care… şamd. Înciudat, junele rebel se răzbună mintal deformându-le trăsăturile, urâţindu-i pe toţi. Iar grandangularul este folosit cu efect dramatic în toată seria aceasta de flash-back-uri foarte importante pentru înţelegerea personajului. Căci, atenţie: în afara lor, nu se mai explică nimic, nu se mai povesteşte nimic despre Vali. Este a doua surpriză, şi mai plăcută: un film românesc din anii '70, care vine cu un protagonist plin de păcate şi nu-şi iroseşte pelicula pe explicaţii, justificări sau stigmatizări. Dimpotrivă, îşi dotează personajul cu calităţi ce nu pot decât să-i câştige simpatia publicului: arată foarte bine şi are simţul replicii.
Iată-l deci, un Făt Frumos călare pe motocicletă roşie (furată), venit din Braşov la Bucureşti ca să-şi asigure un alibi (mincinos) care, hotărându-se să dea o fugă până la mare, invită o picoliţă să-l însoţească. Ea, un boboc de fată, este pe loc cucerită şi nu-l poate refuza.
Geo Costiniu, frumos şi arătos în haina de piele şi pantalonii evazaţi, avea 23 de ani şi era la al doilea film.
Anda Onesa, o frumuseţe dulce într-o rochiţă modestă, avea 17 ani şi-şi făcea debutul în cinema. Şi totuşi, lipsa de experienţă nu se vede în interpretarea acestui love story posibil oriunde şi oricând. Numai că, în
Love Story, murea numai unul. Chiar dacă tot timpul ceva îţi spune că se va sfârşi prost, filmul lui
Timotei Ursu se termină brusc şi brutal cu moartea celor doi într-un accident pe drumul de întoarcere…
Şapte ani – declara recent regizorul – şapte ani a încercat el să convingă autorităţile să-l lase să facă acest film. Dar acestea erau inflexibile: un final tragic nu era de conceput în România socialistă unde totul era de la bine către foarte bine. Cu această uriaşă surpriză se încheie
Septembrie. Din acest punct de vedere, filmul capătă o importanţă insesizabilă în 1977. Iar Timotei Ursu are în plus mulţumirea că filmul, pentru care s-a zbătut atâta, n-a făcut riduri şi are toate motivele să placă şi astăzi.