O discuţie realistă, de bun augur, cu rezultate, despre problemele intime ale scenariilor noastre, ar trebui «a priori» să aibă o acoperire în banca interesului general pentru calitatea şi eficacitatea acestui gen de artă atât de controversat pe probleme de gust, stil şi box-office. Spun «a priori», pentru că o industrie de spirit, cum este cinematografia, trebuie — înainte de a-şi rezolva problemele tehnice, de producţie, de plan, de distribuire — să-şi onoreze calitatea de artă cu specific precis, cu aspiraţie nobilă de a oglindi oameni vii, cu tot ce au ei mai adevărat, mai curios, mai tragic, mai subtil. Indiferent dacă personajele sunt figuri istorice cunoscute sau tipuri contemporane — ca să luăm în consideraţie numai două ipostaze de interes tipologic — ele trebuie în mod necesar recreate, readuse în interesul contemporan, prin trăsături de caracter şi situaţii care să scoată în evidenţă nu un tip de mucava, ci un om viu, adevărat, împovărat de răspunderea propriului destin în faţa istoriei.
Grea sarcină şi frumoasă, dacă aceste personaje vor fi create cu grija poetului care-şi şlefuieşte versurile, cu talentul omului de meserie care ştie «cum» şi «de ce» se mişcă un personaj pe pânză, «cum» şi «de ce» deschide gura şi vorbeşte.
Genericele majorităţii filmelor interpretate din cinematografia mondială au înscrise la loc important numele unui profesionist în dreptul rubricii «dialoguri». Unele nume necunoscute nouă, altele devenite celebre prin calitatea filmelor cărora le-au girat «vorbele». Vorbele acelea simple şi expresive care durează puţin şi cuprind mult, care ascund cât pot sentimentele ca să lase vie în ochii actorului expresia lor intimă, fără de care un personaj nu poate supravieţui.
