Suntem patru suflete în încăpere, plus o prezenţă. Ea, Carmen Galin, îşi consumă, cu o graţie naturală, rolul de gazdă. El, Dan Piţa, ne pregăteşte atmosfera: pune muzică. Tase, boxerul familiei, mă inspecteaza cu de-amănuntul: sunt sau nu sunt un duşman. Nu sunt, «Prezenţa» se află pe peretele din faţa mea: două portrete de lon Pacea. Două Carmen Galin. Un profii şi un «trois quarts». Le ştiu. Au fost expuse în holul Teatrului Mic la premiera spectacolului «Nu sunt Turnul Eiffel». Cel de trois-quarts mă obsedează. Seamănă cu cineva — în afară de model, fireşte, dar nu-mi dau seama cu cine. Carmen Galin se aşază, în fine. «Gata?» îşi scutură coama blondă — unul din gesturile ei purtat din viaţă pe scenă şi în filme: «Gata!» «E obosită?». «Nuuu, nu e obosită!» Precis este. leri seara a avut spectacol, azi repetiţie, dar ea, nu-nu, nu este obosită. Mă uit cum stă, concentrată, cu micul ei aer de înverşunare pe care îl capătă în faţa oricărui obstacol. Şi brusc, ştiu cu cine seamănă portretul de trois-quarts: cu Fanny din «Saltimbancii». Fanny sus, la trapez, înainte să-şi dea drumul. Saltul acela îl făcea chiar ea, Carmen Galin, nu o dublură. Aşa a vrut ea, nu i-a cerut-o nimeni, ştiu. De ce? Din ambiţie ?
Nu, n-a fost ambitie. Cred că intuiţia mea a luat-o înaintea raţiunii şi mi-a şoptit că pot îndrăzni să fac totul pentru acest rol. Nici o clipă în mintea mea n-a fost ideea că, uite, eu cu Fanny, «împuşc» lozul cel mare. Probabil simţeam însă că este lozul cel mare. În meseria noastră, cel mai grav lucru este că timpul care trece contează foarte tare. Eu ştiu că sunt roluri pe care aş fi putut să le fac la douăzeci şi ceva de ani, nu acum când am treizeci şi... În acest sens, Fanny este ultimul tren pe care l-am prins. Dacă ar spune asta altcineva, probabil nu mi-ar conveni — fie şi din cochetărie, dar eu îmi permit s-o spun. Şi aşa şi cred.
Esti o actriţă consacrată de film şi de teatru, o vedetă. Nu ai nevoie de demonstraţii. Ce te-a făcut să înfrunţi riscul unui asemenea personaj? Nu mă gândesc doar la partea lui «acrobatică»
Mi-a plăcut foarte mult... M-a atras, m-a fascinat nebunia asta pe care o au în ei circarii — cei de la 1900, ca şi ces de la 1982 — sunt oameni formidabili! Ei ştiu când urcă sub cupolă, dar niciodată nu pot şti când şi mai ales cum vor cobori de acolo... Şi totuşi urcă! E un risc pe care ei şi-I asumă zilnic — pentru că vorbeaţi de risc. Poate am şi eu gustul riscului... E o lume cu totul şi cu totul specială. Nu ştiu cum să vă explic mai bine... Vedeţi, când am făcut rolul nu mi-a fost frică. Acum însă, numai gândul că puteam să exist, ca actriţă, în 1980 şi să nu fi avut norocul să mi se ofere acest rol, mă înnebuneşte. Cred că aş fi suferit foarte mult dacă-I vedeam făcut de altcineva...
Ce frumos compliment pentru autoarele filmului!
Nu m-am gândit să fac un compliment... Adevărul este însă că întâlnirea mea cu
Elisabeta Bostan a fost extraordinară! Poate şi pentru că simţeam că mă iubeşte foarte tare. Nu-mi dădea voie să nu fie perfect ceea ce fac. Nu-mi dădea voie să arăt prost, să nu am cel mai bun machiaj, cel mai frumos costum, să nu fiu «cea mai, cea mai»... Nici nu ştiti ce mult contează să te simţi atât de iubit. Pentru noi, actorii, dragostea şi încrederea fac să tâşnească tot ce avem mai bun în noi... Cred că în alte profesii poţi birui si de unul singur, bazat pe cunoaşterea solidă a meseriei şi pe forţele proprii. La noi nu se poate. Pare un paradox, dar noi ne simţim nefericiţi când suntem singuri. Senzaţia de gol, senzaţia că nu are nevoie nimeni de tine, că nu te iubeşte nimeni, că nu eşti sau nu mai eşti — în atenţia oamenilor este ucigătoare! Din fericire, noi suntem în primul rând actori de teatru; aparţinem unei trupe, unui colectiv; avem un program de lucru precis şi asta ne salvează. La film, însă, de multe ori, chiar oameni foarte talentaţi sunt părăsiţi, sunt lăsaţi să cadă după un rol-două... Există chiar o modă: dacă apari într-un film şi te vezi, brusc te descoperă încă trei regizori care până atunci nu dădeau niciun ban pe tine. Asta-i filmul!
Este adevărat ce spui, dar «în general». În cazul de faţă, cred mai degrabă că ai inspirat un anume tip de personaj care s-a şi impus în filmele noastre...
Mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. În primul rând că nu cred că am făcut până acum un personaj de film deosebit în afară de Fanny...
Şi «Ilustrate cu flori de câmp»? Şi «Dimineţile»?... Şi muta din «Tănase Scatiu»? Şi «Ana şi hoţuI»? Sau vrei să judecăm rolurile după întindere?
Nu. Eu niciodată nu mi-am dorit neapărat roluri de întindere. Dar el, rolul, trebuie să aibă rostul lui într-un film. Chiar şi un rol mic, cum a fost cel din
Ora zero, de exemplu, daca scenaristul şi regizorul îi dau puţină importantă, dacă insistă puţin asupra lui şi dacă tu te lupţi pentru asta, sunt şanse să iasă ceva. Asta depinde şi de noi. De energia pe care o avem în momentul respectiv. Dacă un asemenea rol te prinde puţin obosit, cedezi, laşi lucrurile asa cum sunt şi atunci nu iese nimic. Dispari. Nu te mai vezi chiar dacă din scenariu existai pe tot parcursul filmului. Adevărul este însă că la film noi depindem foarte mult de regizor. De ce are el în minte, de ce vrea el cu personajul meu, de ponderea pe care i-o dă nu numai din filmare, dar şi din montaj. Pentru că se întâmplă şi ca un rol pe care la lectură mi-I imaginez foarte dramatic, în film nu mai apare aşa. Atunci noi actorii spunem: n-a ieşit. Sub expresia asta se ascund surprizele meseriei noastre. Pentru că un actor nu semnează contractul pe principiul: ce citesc filmez şi ce filmez rămâne. Aşa încât eu mă pot trezi când se montează filmul că scena din pod, sau de pe stradă, sau de la masă,
nu mai există! Şi poate că scena aceea era cheia rolului meu. Ce poţi spune atunci n-a ieşit! (Dane, du-te dincolo! Te rog!)
(Dan Piţa, care nu ştiu când a apărut «printre noi», dispare în camera de alături.)
Vedeţi, asta nu se poate întâmpla în teatru. Acolo există un rol şi el se face aşa cum este. Se poate că nu am ratat nici un rol în film. Dar de la a nu rata şi până la a face cum trebuie, ce distanţă! Sigur, dacă stau să mă gândesc la rolul din
Ilustrate... sau din
Tănase Scatiu — pe care l-am iubit toarte tare — şi la cel din
Mere roşii, în fine, la toate rolişoarele mele, trebuie să recunosc că ele au însemnat ceva pentru viaţa mea de actriţă. Dar nu pot spune: sunt foarte mulţumită de cariera mea, pentru că nu sunt.
De ce? Totuşi, de ce?
Nu ştiu. Poate aşa sint eu: tot timpul am nevoie să mi se confirme că e bine, foarte greu ajung să-mi spun eu: e bine! Am nevoie să mă confrunt în permanenţă cu ce fac şi, dacă într-o zi nu realizez nimic, mi se pare că am pierdut tot ce am făcut până atunci. Că sunt în criză. Că sunt în pasă proastă. Că nu mai sunt bună de nimic. Şi nu pot spune că nu am încredere în mine. Dar după ce am obţinut ce vreau, vreau altceva, vreau mai mult, mai bine şi dacă nu am senzaţia asta de mai mult şi mai bine, mă dezechilibrez. Şi există foarte puţini oameni în stare să-mi redea echilibrul. El, da...
(«EI» nici nu mişcă în camera de alături...)
...dar nu are întotdeauna răbdare. Dacă mă simte că sunt într-o criză mare, reală, atunci, da, atunci pune umărul şi mă scoate la liman.
Care este lucrul cel mai important pentru o actriţă? De film, nu de teatru.
Să taie în carne vie. Să ştie exact când trebuie să treacă de la un gen la altul în sensul vârstei. Să fie conştientă că nu rămâne veşnic tânără. Să nu se agaţe. Tentaţia unui rol «de tânără» este foarte mare şi faptul că cineva ţi-I propune te măguleşte. Dar eu cred că trebuie să ai maturitatea şi puterea să spui: nu. Dacă ar exista partituri solide, adevărate, dacă aş avea de jucat o femeie cu care se întâmplă ceva, sigur nu m-aş gândi nici o clipă nici cum arăt, nici câţi ani am. Dar dacă totul este — iertaţi-mă — apă de ploaie, dacă e o plimbare şi încă o plimbare, şi pe urmă o şedinţă, sigur că spectatorul, în lipsă de altceva, începe să se uite cum arăt. M-am mai îngrăşat. Am mai slăbit. Mi-a mai apărut un rid... Când partiturile sunt atât de anemice, omul are pretenţia ca cel putin actriţa să fie tânără şi frumoasă. E vorba de o fată de 22 de ani cu care nu se întâmplă nimic? Atunci cel puţin să aibă 22 de ani! Dacă e frumoasă, cu atât mai bine, pentru că frumuseţea place oricui.
Aşa e! Dar de ce e aşa? Vreau să spun, de ce sunt partiturile atât de anemice?
Pentru că problematica filmelor noastre este forţată, zic eu, dintr-o proastă înţelegere a ceea ce trebuie să fie o cinematografie naţională. Avem o paletă foarte restrânsă, foarte săracă. Singurele personaje care există cu adevărat sunt în filmele istorice. Sau despre revoluţie. Acolo lucrurile sunt clare, personajele sunt puternice, dar istoria au făcut-o bărbaţii, războaiele le-au purtat bărbaţii, revoluţia au făcut-o bărbaţii... În asemenea filme, femeile sunt «pete de culoare». Eu nu spun că nu trebuie să facem filme istorice. Dar dacă facem şapte filme din care aflăm ce s-a întâmplat odată cu noi, atunci să facem şapte filme din care să aflăm ce se întâmplă acum, azi, în jurul nostru. Filme care să spună ceva. Să pună un punct pe un «i». Să corecteze, să ajute, să dea de gândit, să mişte ceva în spectator...
Se fac. Sau crezi că nu?
Se fac, dar nu cât ar trebui. Şi mai e ceva, care mie mi se pare foarte periculos: dacă faci un lucru extraordinar nu se întâmplă nimic. Dacă faci un lucru prost, nu se întâmplă nimic. Dacă nu faci nimic, nu se întâmplă nimic. Nu ştiu, nu avem răbdarea să privim sau puterea de reacţie în faţa a ceea ce se face. Nu ştim să creăm o scară de valori... Nu ştim «să împingem» un film la public. Nu ştim să-i dăm importanţa cuvenită. Eu zic că nu se poate ca un film ca
Stop-cadru la masă, un film care spunea ceva, să fie aruncat pur şi simplu pe ecrane la voia întâmplării. Publicul de pretutindeni are nevoie să fie îndreptat spre o operă mai deosebită la filmele de divertisment se duce şi singur. Reclama nu este doar sufletul comerţului, este şi şansa artei de a se comunica în bune condiţii. Dacă noi nu înţelegem lucrul ăsta, nu e bine. Dar îmi cer iertare, nu mă simt la îndemână să vorbesc eu despre lucrurile astea...
Bine. Atunci hai să vorbim despre ce te aşteaptă după Fanny.
Mă gândesc cu drag şi cu emoţie că am să joc într-un film al lui Dan. În
Faleze de nisip. Este pentru prima oară când am o partitură mai consistentă într-un film de actualitate. Şi complet altceva decât am încercat până acum. E un personaj la vârsta mea, deci, nu mai au loc gesturile măruntele, puştesc-graţioase, trebuie altceva şi trebuie să mă controlez foarte tare. Mă bucur şi mă tem în egală măsură. În primul rând, mă tem de el...
(Privirea pe care o strecoară spre camera de alături, este chiar temătoare).
...După
Faleze... o să fie
Întunericul alb, un scenariu de
Andrei Blaier, în care există un rol scris special pentru mine. Deocamdată îl tin aşa, ca pe o promisiune frumoasă, pentru că nu ştiu când va termina Blaier serialul TV. Şi am mai primit un scenariu bun ca scriitură de Sanda Faur, pe care trebuie să-I încep cu
Gheorghe Turcu, chiar acum, în ianuarie, rolul principal. Şi iar mă tem.
Asta înseamnă că îţi pasă, încă îţi pasă, cum va fi primit rolul pe care l-ai făcut...
Foarte tare. Dacă simt că nu e drept ce se spune despre mine sunt chiar dărâmată. Dacă eram şi eu îndoită şi mi se confirmă îndoiala, mă înfurii îngrozitor şi abia aştept să demonstrez că pot mai bine. Sigur, uneori «şuturile» sunt bune pentru că te împing cu un pas înainte. Dar şi laudele te împing cu un pas înainte. Şi cine nu preferă laudele?
Până acum ai avut parte doar de laude, nu de «şuturi», cum spuneai.
E adevărat, deşi poate uneori meritam «şuturi»...
Vorbeşti de film?
Da. Pentru că în teatru e altceva. Cel puţin în teatrul nostru. Poate pentru că aici noi avem un program. Dinu Săraru ştie ce vrea şi, mai ales, ceea ce vrea el e «de bine» pentru noi toţi, pentru teatru. El ne şi cunoaşte foarte bine. Ne apără, uneori chiar împotriva noastră şi ştie să ne dea senzaţia asta formidabilă că suntem cei mai grozavi, cei mai importanţi. Ştie să ne lanseze, ştie să ne menţină. E foarte bine... Întâmplarea face că acum mă aflu în unul din momentele bune care mi le oferă filmul. Dar bucuria asta o împart cu o mare responsabilitate. Faţă de mine, faţă de ce-am făcut până acum, faţă de ce mi-am propus, faţă de ce mă aşteaptă, pentru că, ştiu foarte bine, în meseria asta când pici, pici, foarte de sus şi uneori îţi frângi gâtul...
În faţa mea, portretul de Pacea pe care acum îl numesc «Fanny». Priveşte undeva dincolo de noi, cu aerul acela înversunat care este şi al personajului şi al modelului. «Modelul» se ridică şi meştereşte ceva la un casetofon. La primele sunete apare şi «El», Dan Piţa.
E muzica la filmul lui, la Concurs...
Muzica lui Adrian Enescu ne duce în filmul lui Dan Piţa în care Carmen Galin nu joacă, Carmen Galin ascultă de parcă ar fi filmul ei. Ascultă, ca şi cum l-ar vedea. Probabil îl şi vede. Poate n-ar trebui să o tulbur, dar n-am încotro:
Carmen! Ne trebuie un final...
Ridică spre mine una din acele priviri mirate pe care numai copiii şi personajele ei le au:
Trebuie?!
Privirea ei, plus privirea portretului, parcă e prea mult. Cedez:
Nu. Nu trebuie...
