Pledoarie pentru viață

     Lansat în cinematografe pe 18 martie, Ilegitim (coproducţie România-Polonia-Franţa), al patrulea lungmetraj regizat de Adrian Sitaru, este cea mai discutată premieră autohtonă din primul trimestru al anului. Filmul a avut premiera mondială în secţiunea „Forum“ a Festivalului Internaţional de la Berlin de anul acesta, unde a fost distins cu Premiul CICAE, al Confede­raţiei Internaţionale a Cinema­tografelor de Artă şi Experiment.
     Secvenţa cu care debutează Ilegitim readuce în memoria cinefililor Aniversarea (Festen, 1998) de Thomas Vinterberg, primul film realizat în concordanţă cu principiile expuse în Manifestul Dogma 95 şi în „Jurămîntul de castitate“ aferent (principii pe care le regăsim aplicate, în bună măsură, şi în filmul lui Adrian Sitaru). La fel ca la cineastul danez, la regizorul român schelete ce păreau de mult uitate sînt scoase din dulap în contextul festiv al unei reuniuni de familie, care începe bine, dar se termină cum nu se poate mai prost, cu un conflict violent între tată (aici mama e moartă) şi copiii săi (mai precis, trei dintre ei, al patrulea susţinîndu-şi părintele pînă la capăt). Capul familiei este medicul ginecolog Victor Anghelescu (interpretat de un actor de bază în filmele lui Sitaru, Adrian Titieni, căruia îi reuşesc de minune tranziţiile de la conversaţii cordiale la accese incontrolabile de furie), iar subiectul dezbătut este avortul. Întrebarea pe care o ridică filmul este: în ce condiţii oamenii (potenţialii părinţi sau chiar nişte străini, mai ales în cazul în care renunţarea la sarcină este interzisă prin lege, cum se întîmpla în România lui Ceauşescu) au dreptul să decidă dacă o altă fiinţă va trăi sau nu? La Berlinala de anul acesta, aceeaşi întrebare a propus-o filmul german din competiţia principală, 24 de săptămîni/ 24 Wochen, însă cineasta Anne Zohra Berrached a răspuns într-o manieră grosolană, subminînd un demers altminteri legitim prin recursul la manipulare emoţională.
     În universul ficţional construit – evident, în spiritul Dogmei 95, ca urmare a unui lung proces, bazat pe improvizaţie, de căutare a autenticităţii – de către Sitaru, sprijinit în primul rînd de coscenarista sa (Alina Grigore, totodată actriţă principală), lucrurile sînt mai complexe. Iniţial, atunci cînd copiii săi (cărora li se adaugă Julie, luată de suflet de familia Anghelescu de la vîrsta de 6 ani) îl obligă să se confrunte cu o taină bine ascunsă (în perioada comunistă, doctorul le denunţase pe femeile care îl căutau cu solicitări de avort), Victor răspunde tranşant: „Nimeni nu are dreptul să hotărască asupra vieţii altcuiva”. Ulterior, plot-ul filmului îi va oferi ocazia să-şi retracteze declaraţia, deoarece în ecuaţie intră un element suplimentar, care poate decide soarta fiinţei ce ar urma să vină pe lume. Mezinii familiei Anghelescu – gemenii, de 22 de ani, Saşa (Alina Grigore) şi Romeo (Robi Urs) – au o relaţie mai mult decît frăţească, de pe urma căreia s-ar putea naşte un copil.
     Adrian Sitaru abordează motivul incestului fratern într-un mod asemănător cu Tudor Giurgiu, în debutul său din urmă cu un deceniu, Legături bolnăvicioase. Giurgiu şi coscenarista sa, prozatoarea Cecilia Ştefănescu, recurgeau la el pentru a contrabalansa un alt subiect delicat (relaţia lesbiană dintre eroine), în timp ce Sitaru şi Grigore o fac pentru a da greutate dezbaterii centrale despre dreptul la viaţă. Exceptînd o scenă de sex necesară dramaturgic, Sitaru tratează incestul, la fel ca şi Giurgiu, cu discreţie, refuzînd să exploateze subiectul pînă la ultimele sale consecinţe, deoarece miza e în altă parte. Acestei discreţii i se datorează, cred, acuza ce i-a fost adusă filmului de doi critici aflaţi de obicei pe poziţii iremediabil opuse, Andrei Gorzo şi Cristian Tudor Popescu. Trebuia oare să se discute pe ecran şi despre riscul ca bebeluşul rezultat din incest să sufere de malformaţii? Totuşi, dacă această posibilitate nu apare explicit în replicile personajelor, nu se poate spune că ea nu poate fi ghicită în comportamentul lor (de pildă, în reacţiile fratelui mai mare, Cosma, şi ale tatălui, la aflarea veştii). Mai mult, nu cred că dialogurile unui film trebuie să-i ofere publicului toate argumentele pro şi contra situaţiei reprezentate, cum ar trebui s-o facă o dezbatere mediatică. Cineaştii se adresează unor spectatori inteligenţi şi activi, capabili să dezvolte discuţia şi meditaţia după proiecţie, în măsura în care sînt stimulaţi de filmul văzut.
     Pe de altă parte, nu pot să fiu încîntat de rezolvarea aleasă de Sitaru. După secvenţa de pe coridorul spitalului, în care apar tam-nisam nişte copii jucîndu-se, finalul aduce o altă reuniune de familie, cu aceleaşi şapte personaje în jurul aceleiaşi mese, dar, de data aceasta, atmosfera nu este doar festivă, ci de-a dreptul feerică. Tatăl şi copiii se îmbrăţişează de parcă între ei nu ar fi existat nici un conflict, toate feţele strălucesc de bucurie (mai puţin cea a Gildei, sora mai mare, acum imobilizată într-un fotoliu, în colţul cadrului), iar din off auzim un monolog al lui Victor, care, chiar dacă rimează cu teoriile sale din debutul filmului, stîrneşte confuzie. „Accidentele ar trebui privite ca ceva pozitiv“, afirmă tatăl, printre altele, dar oare la ce accident se referă? Doar la cel al Gildei? Sau şi la „accidentul“ copilului zămislit din incest? Din păcate, dacă pînă atunci reuşise să păstreze echilibrul, refuzînd să impună vreo interpretare posibilă, prin acest final, cu tot aerul său feeric, Adrian Sitaru ajunge să livreze o contestabilă pledoarie pentru viaţă.