Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Pintilie și România anului zero


     În fine, după o atât de lungă absență, după atâția ani de tăcere, un film românesc la Cannes, în Selecția Oficială Balanța de Lucian Pintilie (după romanul lui Ion Băieșu) prezentat în Franța sub titlul Le Chene (Stejarul).
     Lucian Pintilie, plus actorii principali — Maia Morgenstern și Răzvan Vasilescu plus producatorul executiv Titi Popescu, plus reprezentanți ai coproducătorilor francezi (printre care îl recunoaștem pe celebrul aici — Marin Karmitz, președintele Societății de producție și difuzare a filmelor MK 2), plus toată lumea „obligatoriu” în “tenue de soirée” — urcă scările Palatului învelite în mochetă roșie îndreptându-se spre marea sală Lumiere (de peste 2000 de locuri); sus în capătul scării îi întâmpină figuri importante ale festivalului. începând cu Delegatul General Dl. Gilles Jacob...
La sfârșitul proiecției publicul — un public, prin definiție neprotocolar, ne-timid și neiertător aplaudă în picioare minute în șir, ia cu asalt echipa, se înghesuie la autografe!...
     Un film românesc și un sucees în toată puterea cuvântului— și unde? la cea mai dificilă probă din lumea clnematografică, iată o imagine stenică pentru care ar merita să faci chiar și pe jos drumul până la Cannes!
Filmul — gândit, trăit, scris, jucat, filmat, montat cu o energie năvalnică va fi, cu siguranță, și la noi, un mare succes de public. Pintilie absoarbe romanul originar (el însuși un bestseller autohton) ca să-l re-creeze în spațiul unui …„film de autor”: un autor cu o filmografie atât de diversă în unitatea ei, un autor care a reușit rămânând inconfundabil să fie mereu nou și imprevizibil. Balanța poate fi văzut și ca o sinteză artistică între Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică?… Actualitatea românească de la sfârșitul anilor '80: sub semnul lui Ceaușescu și al lui Caragiale.
     Într-un extraordinar fragment de film în film, o fetiță cu cravată roșie se joacă la o petrecere cu pistolul taticului — colonel, și, ca într-o comedie mută, tovarășii musafiri — ca să-i facă plăcere tăticului șef — cad, secerați, pe unde apucă, inclusiv cu nasul în tortul cu frișca! O secvență de „delir” al anilor '50, urmată de un lung delir al anilor '80. O înlănțuire — deopotrivă halucinantă și lucidă — de „catastrofe”, una mai plină de pitoresc decât alta. Actualitatea unei lumi condamnate să-și trăiasca tragediile cu un haz uriaș... „Ce strategie de supraviețuire adoptă o comunitate umană în condițiile unei catastrofe perpetue? Ce mai rămâne valid dintr-o comunitate, dintr-o ființă, atunci când încearcă să se adapteze la Apocalips, conferindu-i un statut de normalitate, de banalitate cotdiană? În ce moment bașcalia — iresponsabilitatea asumată, spiritul macabru al umorului, de care noi românii, suntem atât de mândri înceteaza să mai fie un scut invulnerabil? Iată întrebarea primordială a filmului, și, dacă vreți, a tuturor filmelor mele”, zice Pintilie, adăugând, după o clipă: „Cred că noi, românii, ar trebui să punem deoparte acest scut, și să avem, cel puțin câțiva ani, mai puțin umor”...
În această lume de un grotesc spectaculos și plin de vitaliate, în această lume care și-a făcut din supraviețuire o „subviețuire” specifică — filmul plasează un cuplu de tineri, un bărbat și o femeie, de o genială normalitate și de o încăpățânare în normalitate, care, în istoricul context, frizează nebunia. (Contextul fiind acela al „decadenței” de la sfârșitul imperiului când teroarea se rafinase în vremuri de fior și râs…)
     Cadavrul unui „fost” arde în film la crematoriu pe muzică de Internaționala, „Hai la lupta cea mare”... Caruselul catastrofelor comice sfârșește cu un „Masacru al Inocenților”... („în revoluția română mii de mii de inocenți au fost masacrați de extratereștri, care s-au volatilizat” zice Pintilie într-un interviu)... Nu întâmplător filmul — parabolă a stării unei țări — se încheie cu imaginea cuplului de tineri sub coroana unui stejar uriaș, un El și o Ea care au de luat nu viața, ci lumea — de la început. „Simbolul arborelui e de o transparență retorică, la care n-aș fi recurs dacă situația noastră nu ar fi atât de gravă. Romania anul zero asta e situația noastră acum. Zero însemnând mai mult neant decât speranță, declara Pintilie. Atunci, încăpățânat și fără prea mare subtilitate, mă agăț de o imagine regală: un stejar, o coroană divină, în care freamătă timpul, o legătură cu trecutul, cu viitorul, un simbol primitiv: o speranță”.
     Seara, după proiecție, producătorii au oferit un cocktail. Cele mai „șic” cocktail-uri se dau, aici, nu pe uscat, ci pe mare. Așadar, pe un yacht luxos, Lady Jersey, o seară care costa, probabil, cam cât bugetul unui film din lumea a treia. Întâlnești la acest cocktail „multinațional” și interdisciplinar și o figură de primă mărime a vieții culturale franceze: cunoscuta scriitoare și ziaristă Françoise Giroud... Câteva ceasuri, pe punte, din vorbă în vorbă s-a recapitulat istoria Balanței, istoria versiunii franceze (mai scurtă cu o jumătate de oră decât cea românească), s-a privit înapoi și înainte (urmatorul film al lui Pintilie va fi Colonia penitenciară, după Kafka)...
     Ne-am gândit cu tandrețe și la Baieșu, care, acum, e bolnav, țintuit la pat, în America, și n-a putut sa fie aici, să se bucure, auzindu-i pe francezi că ei n-au, la ora asta, un dialoghist de talia lui!
     O seară în care s-au „exprimat” și „legitime speranțe”: nu putem decât sa fim alături de Pintilie în dorința ca succesul Balanței la Cannes să însemne o deschidere a drumului pentru alți regizori ai noștri, un start pentru o cursă continuă, pentru transformarea filmului românesc într-o prezență.      Deocamdată însă să nu ne lăsăm legănați de iluzii, nici chiar la bordul lui Lady Jersey — el rămâne o absență, iar Pintilie rămâne o excepție.
     Ca să încheiem mai vesel, „pour la bonne bouche”: Pintilie, întrebat dacă mai face Revizorul, pentru care avea un contract, la Comedia Franceză raspunde: Nu! Eu sunt omul care trebuie să fie dat în judecată de Iliescu și de Comedia Franceză! Iliescu, după Piața Universității, a spus că e caz de proces, și cum eu eram producatorul filmului... Am zis că, dacă sunt băgat la pușcărie nu cer decât un singur lucru: să-mi dea liber sâmbăta și duminica, să-mi termin filmul.
     Așa îl lăsăm pe Pintilie, la bordul lui Lady Jersey ca un navigator, gata să înfrunte orice furtuni, orice procese, orice succese...
 
Cannes, 16 mai
  
 
(România liberă, 19 mai 1992)

Tags: balanta, cronica de film, eugenia voda, lucian pintilie

Comments: