O lacrimă de fată (regia
Iosif Demian, scenariul
Petre Sălcudeanu) este una dintre acele probe de „conștiință a filmului” în care experimentul estetic se suprapune exploziv cu cel etic, fără să lase totuși impresia ostentației, a caznei, a adevărurilor arătate cu degetul; dimpotrivă, învăluind totul într-o aparență nevinovată, naivă, într-o șiretenie de mare rafinament. Este unul din filmele ce-și caută soluțiile în interiorul lor propriu, fără a se apropia sau lepăda de soluția vieții doar din interes. Este unul din filmele care se înfiltrează în cetate ca un ochi al conștiinței, lăsând realitatea să funcționeze după legile ei, dar măsurând-o cu propriile etaloane. Un film din familia nobil inaugurată de
Blow-up și patetic continuată, printre altele, de
Reconstituirea, un film în care Arta personificată printr-un aparat (de fotografiat, de filmat) își alege un fragment de viață aparent minor, benign, și-și propune să-l exploreze, în secret sau nu, prezentând faptele neutru și invitând spectatorul să descopere dincolo de ele o realitate secundă, ascunsă, de obicei neluată în seamă, dar nu mai puțin alarmantă. Sub înfățișarea sa candidă, de reportaj al unei anchete (dublu reportaj, de fapt: unul „obiectiv”, stil proces verbal, al anchetatorilor, înscris în peliculă pe 16 mm, celălalt, al întâmplărilor, așa cum s-au petrecut ele pe teren),
O lacrimă de fată este un viclean martor al ambiguității. El se preface mereu că vede și crede tot, dar lasă în același timp să se observe la îmbinarea variantelor de „adevăr” fisuri curioase, prin acumulare ajungând să figureze o realitate idilică, trucată, fictivă, care treptat tindea s-o înlocuiască pe cea reală. Pe toate planurile, rezultatul este o demistificare, o dezumflare a acestui „idealism”, care pune mai presus de viață oglindirea ei în unul sau altul din noi, mai presus de adevăr variantele lui de uz personal.
Un film debordant și care — sub înfățișarea sa de reportaj cu priză directă, de lume în extraordinară mișcare, de figurație luxuriantă, de fizionomii frapante, rupte din viață, de conversații contradictorii, de spontaneitate sofisticat compusă — desemnează în ansamblu oglinda spartă a unei idile. Sau, dacă vrem să fim totuși optimiști, un câmp spălat de o ploaie de vară care, trecând peste el, nu i-a schimbat contururile, dar l-a răcorit și l-a lăsat în așteptarea fertilității.
