Un etaj mai jos este cel mai de anvergură film românesc de anul acesta, după
Aferim!, şi cel mai de anvergură film al lui
Radu Muntean, de la
Hîrtia va fi albastră. Alături de coscenariştii Alexandru Baciu şi
Răzvan Rădulescu, Muntean construieşte aici un film de suspans în tradiţia Patriciei Highsmith şi a lui Hitchcock (acel Hitchcock care în
Străinii din tren ecraniza un roman de Highsmith). Atunci când în blocul lui e comisă o crimă, Pătraşcu (
Teodor Corban) alege să nu spună nimic poliţiei despre zgomotele de ceartă pe care le auzise dincolo de uşa femeii ucise, şi nici despre tânărul (Iulian Postelnicu) pe care cu aceeaşi ocazie îl văzuse ieşind din apartamentul respectiv. De fapt, Pătraşcu alege să nu-i vorbească despre lucrurile astea nici măcar soţiei sale (Oxana Moravec).
Urmarea e coşmarescă. Pătraşcu se pomeneşte că suspectul – până ieri un necunoscut, deşi locatar al aceluiaşi bloc – s-a lipit de el şi de familia lui, şi nu pare a mai vrea să se dezlipească: Pătraşcu (şi soţia) având o firmă de înmatriculări auto, posibilul ucigaş îi cere să se ocupe de maşina lui; el însuşi ocupându-se de computere, îi instalează ceva, ca un bun vecin, băieţelului lui Pătraşcu (Ionuţ Bora) şi cu ocazia asta se lasă invitat la masă de soţia acestuia – totul fără nici o aluzie la evenimentul care a făcut din el şi din Pătraşcu doi complici. În paralel cu suspansul acestor interacţiuni, Muntean, Rădulescu şi Baciu construiesc şi un discurs implicit despre dispariţia simţului responsabilităţii sociale, ba chiar şi a simţului simplei apartenenţe la o comunitate, în nişte vremuri dominate de valori ultraindividualiste.
Pătraşcu nu e un om lipsit de conştiinţă: atunci când aude pe cineva speculând aiurea cum că fata ucisă s-ar fi ocupat cu prostituţia, el sare să-i apere reputaţia, cu o irascibilitate ce trădează o conştiinţă apăsată. Dar de implicat nu s-ar implica. Motivele de a n-o face nu le explică, deşi nu e departe de a formula un principiu atunci când, izbucnind împotriva murdăritor-lipiciosului suspect, îi strigă să-şi vadă de rahaturile sale. Cu alte cuvinte, nu-ştiu-nu-mă-interesează-fiecare-cu-ale-lui. Noţiuni precum „interes public“, „comun“, „comunitar“ par a-i lipsi cu desăvârşire lui Pătraşcu. Şi nu pare să fie doar problema lui; în orice caz, el nu face figură aparte printre vecinii şi prietenii lui. Filmul descrie o lume în care fiecare familie pare să fie o unitate autonomă, echipată cu un apartament care e totodată şi sediul firmei deţinute în parteneriat de soţi, şi apărată de câte un cîine. Filmul începe cu Pătraşcu în parc, plimbându-şi labradorul, şi unul dintre primele schimburi de replici care se aud e o ceartă între alţi doi proprietari de câini, dintre care unul îi strigă celuilalt: „Ţine-ţi-l în lesă!“, iar celălalt îi răspunde: „Ţine-ţi-l tu, că dacă-i dau drumul ţi-l face bucăţi!“ Bref, problema a cărei fenomenologie o face filmul e o problemă politică – disoluţie a comunităţii şi cădere a membrilor ei într-un neoprimitivism (în condiţiile în care toţi cei pe care-i întâlnim par să trăiască în confort material şi tehnologic). În această lume, parodia de bună vecinătate, de întrajutorare etc., în care posibilul ucigaş îl implică pe Pătraşcu, reprezintă un fel de întoarcere a refulatului.
Tensiunea explodează într-o confruntare fizică dintre „cel bun“ şi „cel rău“ – cum ar exploda şi într-un film de suspans tradiţional-hollywoodian. Diferenţa constă în faptul că aici avem de-a face cu o disjuncţie între „cel bun“ şi „binele“ în numele căruia e constrâns să dea cu pumnul: acesta nemaifiind un bine comun, izbucnirea eroului e redusă la nivelul necathartic al unei dezveliri de colţi, al unei lătrături teritoriale. Toate astea sunt punctate cu mână atât de uşoară, iar individualismul atât de subtil chestionat aici a ajuns atât de nechestionabil în societate (recenzând filmul lui Muntean, cronicarul polonez Michal Oleszczyk sugerează că mai ales în societăţile trecute prin experienţa socialismului „real“), încât anvergura şi pesimismul acestui comentariu social implicit riscă să treacă neobservate, ceea ce e comentariu trecând drept simplu detaliu realist, drept coloratură de fundal. Mâna cu care Muntean coregrafiază planuri-secvenţă – cu un număr de personaje variind între unul-două şi câteva zeci, în spaţii variind ca dimensiuni între un apartment de bloc şi Registrul Auto Român – a devenit nu doar foarte sigură, ci şi foarte discretă, foarte neexhibiţionistă în dexteritatea ei. Cât despre Teodor Corban, acesta are ocazia, după
Aferim!, de a-şi demonstra versatilitatea şi de a-şi consolida poziţia în linia întâi a actorilor români de film. De la un personaj extravertit de-al lui Radu Jude, zgomotos şi larg în gesturi, dintr-un film istoric care se prezintă ca o snoavă, Corban îşi restrânge gama pentru a juca un locatar de bloc contemporan care nu prea li se deschide celorlalţi (nici spectatorilor), în prezentarea tipic-laconică a lui Radu Muntean. Dificila miză scenaristică şi regizorală de a ţine în permanenţă publicul la o anumită distanţă, şi totuşi de a-l ţine bine, se sprijină mult pe căldura personală a lui Corban.
