„Desenez tot ce văd în jur: oameni, lucruri, peisaje. Într-un cuvânt, viață”
De câte ori termin un film, încerc sentimentul unei eliberări. Am impresia că mă aflu după o mare mărturisire, un fel de mărturisire sacră pe care mi-o fac la sfârșitul unei etape perfect delimitată în viață.
Deși opera cinematografică este o creație colectivă în care investițiile de artă sunt deopotrivă ale scriitorului, regizorului, actorilor, scenografului, compozitorului și ale altora, operatorul joacă rolul cel mai delicat. El se constituie într-o personalitate căruia i se depun toate cec-urile artistice, din care nu trebuie să piardă nimic, pe care trebuie să le armonizeze într-o compoziție ideal expresivă, să le îmbrace într-o atmosferă a epocii și, în final, să creeze sinteza imaginii artistice cu adresă precisă: spectatorul! Nu-i ușor!
Și dacă acceptăm că operatorul lucrează cu o tehnică rigidă, aparate, peliculă, chimicale, iar toate acestea trebuie însuflețite și sensibilizate astfel încât uneori lumina să alinte un portret dându-i ingenuitate, alteori să-I biciuie sculptând ca în piatră, uneori culoarea să fie diafană ca argintul pulverizat în soare, iar alteori consistentă de-ai crede că-i poți afla grosimea pipăind-o între degete, și dacă adaug că uneori aparatul de filmat se mișcă încet, în taină, de parcă ar vrea să ți se furișeze în suflet, iar alteori, brusc, violentează prin compoziții reci și înghețate... nu-i ușor! Întreaga artă de a combina luminile și culorile în armonii din cele mai diferite este o mare alchimie a talentului și sensibilității și nu-i ușor! Toate acestea sunt o parte din tainele aparatului și motivele pentru care pe parcursul realizării unui film operatorul încearcă sentimentul că lucrează singur.
Lucrezi singur și nu te poate ajuta nimeni. Numai tu poți tălmăci sentimentele în imagini, numai tu poți găsi echivalentul gândurilor și pasiunilor tale, numai tu poți crea oglinzi dinamice cu care vrăjești. Nu-i ușoară lupta cu tine când îți forezi sufletul, cultura, viața, căutând grăunțe imateriale cu greutate specifică echivalentă în soare și te dăruiești fără preț filmului. Este o muncă grea, densă și încordată... atunci, nu mai auzi nimic, nu vezi decât ceea ce faci, nu îți este foame, nu îți este somn, muncești pentru un crez!
După ce termini filmul, simți un gol imens de parcă cineva drag te-ar fi părăsit sau ar fi murit. A murit în tine tot ce ai investit în film pentru ca apoi... să renască în spectator pe tărâmul simțurilor sale, să prindă rădăcini, să fertilizeze și să rodească în chipul cel mai prețios, înnobilându-l.
lzbânda pe care o simt în sala de spectacol în freamăt sau tăcere, în lacrimi sau aplauze, naște în mine noi germeni de artă, pe care-i hrănesc cu multă grijă și ambiție, desenând și pictând tot ce văd în jur: oameni, lucruri, peisaje, într-un cuvânt viața, în trăsături cât mai simple, cât mai expresive, cât mai armonioase.
Totul pentru un viitor film, în care voi descoperi alți oameni, alte caractere, alte gânduri, alte promisiuni.
