Un tânăr hoinăreşte prin pădurea de viaţă, pe bicicleta, fluierând, liber şi ferice, încrezător în drumul ales, convins că acesta şi nu altul e drumul. Liber ca pasărea cerului. Liber ca fluturii pe care îi vânează. Paşnic, dar hotărât, el respinge drumul cenuşiu al vieţii obişnuite ce i se propune, cu încăpăţânată răbdare, prin „exemplul” unui alt tânăr, un şofer de camion, care îl urmăreşte îndeaproape, îl pândeşte, îl vânează. Ca pe un fluture. Sigur pe alegerea lui, tânărul−fluture se lasă urmărit, pândit, vânat, dar nu se lasă „prins”. Drumul propus nu este drumul lui. Mecanismul social cenuşiu, sufocat de obligaţii, nu e pentru el. Pentru el este libertatea absolută. Existenţa înregimentată nu e pentru el. Pentru el e „viaţa de unul singur”, drumul de unul singur, fără scop precis şi, mai ales, fără obligaţii... O experienţă, s-ar spune, dusă până la capăt, până-n pânzele albe, până în moarte. Finalul însă nu propune „morala fabulei”, nu este un „uite ce păţesc fluturii fluşturateci” sau „omul nu e fluture”, ci îndeamnă la căutarea unei soluţii−cale de mijloc: între „corsetul” existenţei sociale cenuşii şi libertatea individuală absolută, s-ar putea să mai existe ceva. Dar ce? Între drumul „în coloană” şi drumul „de unul singur”, s-ar putea să existe un al treilea. Dar care?
Viaţa în roz se numeşte filmul, el are douăzeci de minute, este lucrarea de Diplomă a regizorului
Dan Piţa şi i-a marcat aproape toată creaţia de mai târziu.
Ideea de călătorie la capătul căreia trebuie neapărat să se afle ceva — un liman de înţelegere, o „iluminare”, o deschidere spre alt drum sau o fundătura (există şi călătorii spre nimic şi nimicnicie) apare mai precis conturată şi mai direct expusă în
Cursa, primul lung−metraj semnat
Mircea Daneliuc.
Cursa poate fi socotit un „road movie” în adevăratul înţeles al termenului. Acţiunea se „desfăşoară” chiar pe drum, într-un trailer, condus de doi şoferi prieteni, care transportă o piesă grea, un mamut de agregat, dar şi o tânără femeie pornită în căutarea soţului pierdut — în fapt, adevărata „piesă grea” a transportului. Este o cursă de serviciu pe care timpul călătoriei o transformă într-o cursă de viaţă, dar şi într-o cursă a vieţii, o capcană pe care viaţa o întinde celor doi şoferi prieteni sensibili, în egală măsură, la farmecele pasagerei lor. O „cursă” care primejduieşte nu doar transportul, dar şi o prietenie. Timpul călătoriei, egal cu timpul filmului, devine astfel un timp al cunoaşterii de sine şi de celălalt şi, în cele din urmă, al limpezirii relaţiilor. La capătul drumului, fiecare află câte ceva despre sine şi despre celălalt; ceva nou, ceva ce, poate, nu i-ar fi fost dat să afle daca n-ar fi făcut împreuna acest drum. La capătul „călatoriei” cei doi şoferi află că prietenia lor este mai presus de orice încercare, iar tânăra femeie că „fundătura” vieţii ei de femeie s-ar putea să nu fie fundătură, ci o deschidere spre alt drum.
Acelaşi Mircea Daneliuc avea să mai realizeze un fel de „road movie” — pe apă, de data asta:
Croaziera. Chiar dacă prea densa şi complicata lui ţesătură de sensuri politice strict datate îl bruiază, adesea caracterul de călătorie−experienţă de viaţă persistă, rezistă şi există „la vedere”. Pentru că în timpul acestei croaziere pe Dunăre — răsplată oferită „tinerelor talente”, câştigătoarele unui concurs stupid — se fac şi se desfac cupluri, încep şi sfârşesc conflicte, înfruntari şi confruntări imposibil de imaginat în alte condiţii — în condiţiile „vieţii normale”, de exemplu. Aici, călătoria înseamnă ieşire din timp. Transformarea lui,ciudată, în spaţiu, un spaţiu neutru, de cunoaştere şi recunoaştere. Numai aici, şi în situaţia dată de croazieră, „conducătorul”, tovarăşul Proca, are, în fine, timp să facă genuflexiuni reale, adică gimnastică, adică să se ocupe de sine. Numai aici îl poate „prinde” soaţa şi poate să-şi verse ea tot amarul unei vieţi de frustrări conjugale, amarul unei vieţi de soţie de „conducator”. Numai aici şi astfel, într-un răgaz oferit de croazieră, deconectaţi de la reţeaua de joasă tensiune a mediului conjugal „normal”, clădit pe valori „normale” — casa, căminul, bunurile materiale agonisite împreună au ei timp să ridice capacul sub care fierb nemulţumirile, reproşurile, ranchiunele unei vieţi fără răgaz şi fără bucurii, o viaţă bovină purtată sub jugul lor sociale — citeşte politice — în lupta pentru o poziţie socială — citeşte politică — obligaţii dorite aprig şi asumate cu voluptate. Aluzia la celebrul cuplu este străvezie, ea a fost percepută ca atare, în epocă, şi multe necazuri a adus şi filmului şi realizatorului său. Mai norocos, ulceratul şi ulcerosul tovarăş Proca, mărunt conducător mimetic prin vocaţie şi funcţie, va avea şansa să afle cât de mare şi definitivă este ruptura cu viaţa lui de om. Va fi obligat — obligat de timpul croazierei, de timpul ca ragaz, ca ieşire din viaţa normală — să-şi recunoască starea reală de fiinţă castrată de viaţă personală. Eşecul.
La capătul oricărei călătorii trebuie neapărat să se afle ceva. Un liman de înţelegere, o iluminare, o deschidere spre alt drum sau o fundătură.
Croaziera este o călatorie spre nimic şi nimicnicie.
N-aş băga mâna în foc că Daneliuc nu a dorit-o astfel.
