Existau, practic, toate condițiile ca filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică? să se transforme într-un succes convențional, protocolar, ceea ce, pentru o creație de excepție, nu reprezintă decât o formă onorabilă a eșecului. Ne aflăm într-o istorie traumatizată și traumatizantă, obosiți, derutați, acaparați de o realitate care ne exasperează uneori, reacțiile, dar le și tocește, nu mai avem destulă răbdare și poate nici destulă dispoziție pentru artă. Câți se pot lăuda că-și continuă, netulburați, ritmul normal de lectură sau, dacă o fac eventual, că nu s-a schimbat nimic în capacitatea lor de a primi? Acum e momentul cel mai propice pentru ca o capodoperă să treacă neobservată sau înăbușită în aprecieri de complezență. Căci am parcurs atâtea stări de spirit în ultimele unsprezece luni încât nimic, s-ar zice, nu mai are puterea să ne zgâlțâie. Am fost, pe rând, fericiți, plini de iluzii, entuziaști, naivi, descumpăniți; am fost mințiti, am crezut, am așteptat, ne-am mirat, am protestat, am sperat, am obosit, ne-am dezgustat; ce ne mai poate spune o ficțiune când realitatea a banalizat și revoltele și disperările? Pasiunile, dezlănțuite cu brutalitate, au cuprins aproape totul, ca o molimă, arzând, epuizând, murdărind; Caragiale s-a văzut copios concurat de realitate; ne mai poate scoate din inerție un fiIm? Prea solicitați de violența unor așteptări care n-au făcut decât să ne descopere gustul sălciu al zădărniciei, am ajuns să ne temem că suntem, mai departe, cobai într-o experiență pusă la cale de un destin pieziș. Oricum, ne-am pierdut, se pare, bucuria de a ne lăsa provocați prin artă și preferăm instinctiv, adesea, o relaxare găunoasă, ceea ce sporește șansele televiziunii de a-și agrava păcatele. Unii, mai tineri, s-au exilat, dar există și un exil al oboselii, al lehamitei, al uzurii sufletești. În aceste condiții, mecanismul nivelărilor funcționează aproape nestingherit și riscă să prefacă orice valoare în platitudine. Nu mai găsim, sau le găsim greu, resurse de a ne uimi, de a înțelege și, mai ales, de a accepta.
Pe de altă parte, nu e oare primejdios ca un film să se transforme în legendă, mult înainte de a ajunge în săliIe cinematografelor? Prigoana la care a fost supus un deceniu filmul lui Pintilie i-a dat o aură care acum se putea dovedi de două ori periculoasă. Întâi, fiindcă există o dictatură insidioasă a celebrității care te împiedică să fii liber în opinii. Apoi, fiindcă, în genere, contactul cu o legendă, când se produce, provoacă dezamăgiri. Un deceniu s-a vorbit despre De ce trag clopotele, Mitică? fără ca nimeni, cu excepția câtorva privilegiați, să fi văzut filmul. Așa ceva se putea dovedi fatal. leșit la lumină după atâta timp, el trebuia să înfrunte și propria sa legendă nu numai o altă condiție a publicului decât cea pentru care a fost gândit.
În sfârșit, să recunoaștem, că nu prea suntem dispuși azi să ne uităm în oglindă. Suntem prea ocupați să-i învinuim pe alții, ca să mai avem vreme să constatăm ce se întâmplă cu noi, să fim liberi nu doar de prejudecăți, ci și de „înțelepciuni” demagogice. Or, această dificultate de a consimți poate juca oricând rolul pe care nu l-a putut juca până la capăt cenzura.
Din fericire, sensibilitatea noastră nu s-a tocit, totuși, atât de mult încât să nu mai remarcăm o ciudățenie, în măsura în care așa ceva reprezintă o ciudățenie. Deceniul de captivitate în seifurile cenzurii n-a devalorizat, n-a sărăcit câtuși de puțin filmul. Dimpotrivă, l-a făcut încă și mai actual! Fără să adauge nici o fotogramă la ceea ce a filmat în 1980, Pintilie ne lasă impresia că și-a conceput filmul în 1990; într-atât ceea ce se întâmplă pe peliculă ne trimite cu gândul la o anumită formă de vioIență a pasiunilor care, sigur, e general umană, dar are în ea și ceva izbitor actual. Protagoniștii din De ce trag clopotele, Mitica? par să știe nu numai ceea ce știau din lumea lui Caragiale. Par să știe și lucruri trăite de noi foarte recent. În parte, și de aceea filmul acesta ne ajută să înțelegem mai bine că actualitatea, în artă, nu e o problemă de conjunctură. Adevăratele opere nu rezistă în fața timpului, cum se crede de obicei, ci îl transgresează. În loc să fie devorate de timp, devoră ele timpul și-l încorporează în ființa lor. Pariul lui Pintilie împotriva cenzurii capătă astfel caracterul unei sfidări ironice, întrucât, dacă n-are curajul să distrugă materialmente o creație, cenzura n-o poate opri să-și adauge sensuri noi. lată confirmat paradoxul lui Borges că un autor e determinat mai degrabă de succesori decât de predecesori! După ce I-am privit cu ochii lui Pintilie, Caragiale nu mai e exact același Caragiale dinainte. Acest regizor vampir, cum se definește singur, reușește să clatine serios viziunea tradițională asupra celui mai tragic, probabil, scriitor român. Și n-aș zice că e vorba numai de o „nouă lectură”. Astăzi, Caragiale spune mai mult decât le-a spus contemporanilor săi, e mai abisal, mai răscolitor și totodată mai uimitor, iar Pintilie face parte dintre regizorii care au înțeles în profunzime că opera de artă este o valoare deschisă. Când se joacă, s-ar zice, amestecându-se el însuși și echipa de filmare în ficțiune pentru a ne sugera că renunță să măsoare de la distanță lumea lui Caragiale, ne face complici cu ceea ce se întâmplă pe peliculă și răsucește spre noi, subtil, o oglindă. Am venit să ne amuzăm? Ei nu, ne vom trezi puși în cauză. Și problema e dacă avem curajul să nu întoarcem capul.
Prima noastră reacție nu e tocmai senină. Simțim că filmul acesta exercită asupra noastră o seducție inconfortabilă, că există ceva în adevărurile lui brutale care ne sâcâie, ne persecută, obligându-ne să privim înlăuntrul nostru; pe scurt, că amestecul lui de comic și tragic, de cruzime și pasiune, de mizerie și tandrețe, de violență si exasperare e o cursă perfidă. Oare mahalaua din atitudini, din psihologii, din gesturi, din vorbe, din carnavalul care copleșește ecranul nu e un blestem, un soi de păcat originar?... Ce tentație să scăpăm de acest gând neconvenabil! Și avem mijloace, desigur. Râzând de pildă, în hohote și refuzând să observăm tragicul care crispează râsul. Sau încruntând sprâncenele: cum, dar așa suntem noi? Sau încă și mai simplu: admirând măiestria savantă a regizorului și jocul extraordinar al actorilor (care, sub bagheta lui Pintilie, acționează ca o orchestră, la nivelul maxim al posibilităților lor), fără să ne mai complicăm cu chestiuni de alt ordin. La urma urmei, suntem o societate bolnavă, a cărei convalescență s-a transformat într-o nouă boală, avem nervii slăbiți, iritați, putem râde oricât de alții, cu poftă, cu cruzime, dar cum să ne vedem goi la baia din De ce trag clopotele, Mitică? rostind tirade demagogice, sau ascultându-le, despre Europa care sta încremenită, cu ochii pe noi, ori despre alte subiecte „arzătoare”? Propriile noastre zone de mediocritate ni se dezvăluie în niște întâmplări de care nu ne putem amuza fără senzația jenantă că nu suntem cu totul străini de carnavalul fellinian (și totuși original) pe care-l urmărim. Din contră, ceva din infernul pe care vrem să-I ascundem de ochii altora și de propria noastră luciditate se răsfață pe ecran. Și ne dă un șoc, firește. Sunt lucrurl greu de suportat, fie și spuse cu mare artă ori, mai ales, atunci și, în fond, cine nu simte dorința să pară mai bun decât este? Ne tuIbură gândul că mitocănia agresivă care ne provoacă un râs strâmb nu ține numai de lumea ficțiunii; mai exact, că nici Caragiale, nici Pintilie n-au visat-o; ea își arată colții în forme pe care le cunoaștem și din proprie experiență, chiar dacă nu e ușor s-o recunoaștem, îndeosebi când le vedem sărbătorite artistic, într-un triumf murdar, aparent fără mântuire, căci intervenția regizorului „lasă-i să moară proști” cade ca un cuțit de ghilotină peste orizontul personajelor sale.
Dar cu cât e mai crudă, și mai deznădăjduită, această disecție a infernului din opera lui Caragiale, și din noi, cu atât ea are șanse să fie mai salutară. Auzind doar ceea ce ne face plăcere să auzim și văzând doar ceea ce ne convine să vedem, ne-am pomeni condamnați să luăm și tragicul în derâdere, cu toate consecințele ce decurg de aici, în vreme ce curajul de a nu învinovăți oglinda (cum s-a întâmplat, vai, de atâtea ori, inclusiv cu Caragiale) poate însemna un punct de plecare. Mai trebuie oare să ne amintim că marii artiști nu și-au lingușit contemporanii, ci i-au ajutat să înțeleagă măreția ascunsă în mizeria lor? Poate că ar trebui s-o facem pentru a evita ca lecția unui asemenea film să nu fie inutilă. Ar fi păcat, îndeosebi acum. După atâtea traumatisme morale pe care nu le meritam, îndrăzneala de a ne privi în ochi, fără menajamente, ne poate oferi, dacă nu alinare, șansa unei renașteri. De altfel, însuși faptul că în mizeria noastră mai suntem în stare să creăm capodopere (ca filmul lui Lucian Pintilie) ține, poate, de miracol. lar câtă vreme mai au loc miracole, nimic nu e cu adevărat pierdut, totul rămâne de sperat.
