Există, din păcate, destui artiști pentru care creația e un soi de acrobație insolentă, un joc „interesant”, întreținut la periferia spiritului de snobismul zvăpăiat al lipsei de vocație. În fața acestora, Florin Codre se înalță pedepsitor, ca o mustrare. Pentru el, sculptura e, în mod vădit, treabă serioasă, străină de orice zel retoric, de orice gracilă mondenitate. A sculpta înseamnă pentru Codre a munci îndârjit și a gândi îndârjit; înseamnă efort și simț al răspunderii. Omul refuză cochetăriile literare, ca și afectarea filosofică.
E, prin excelență, un lucrător care vrea să pună pe lume lucruri întregi, împlinite. Și el știe că un lucru întreg e un lucru a cărui formă i-a găsit un atât de perfect echilibru, încât ea poate deveni hieroglifa unei idei.
Pictura e un mod de a zidi ― obișnuia să spună Petrașcu. În umbra acestei magistrale formulări, vom declara și noi că, practicată de un talent ca al lui Codre, sculptura pare a fi un mod de a gospodări prin ograda bogată a lumii. Și nu este orice creație o încercare de bună gospodărire a lucrurilor? Căci omul care creează trăiește într-o lume deja creată. Tot ce-i rămâne e să facă, prin câte un colț, curățenie, să reorânduiască materia din jur după legile cugetului său, să fie un gospodar cumsecade. Codre știe, desigur, că lemnul și piatra nu sunt invențiile sale, că sfera și boltirile de tot felul existau și înainte ca ochii lui să le perceapă. Nu să reconstruiască lumea de la temelie își propune el, ci s-o descopere și s-o înțeleagă. El vrea sa înțeleagă și să ne facă să înțelegem rostul lemnului și al pietrei, rostul sferei și al boltirilor de tot felul; vrea să înțeleagă și să ne facă să înțelegem sensul ascuns al piramidelor, miracolul zborului, al energiei umane dezlănțuite și înlănțuite in geometria horelor. Și cum cel mai la îndemână mod de a înțelege ceva e să-i reconstitui mental geneza, Codre acceptă să povestească, în beneficiul nostru, viața formelor esențiale ale universului. A cunoaște ― observă Claudel, speculând alcătuirea cuvântului „co-naissance” ― înseamnă a te naște odată cu obiectul pe care vrei să-l cunoști. A cunoaște e, deci, a retrăi. Iar sculptorul Florin Codre ne oferă șansa rară de a retrăi, în compania sa, aventura teribilă de-a lungul căreia tiparele lumii au devenit corpuri palpabile. Sensul de „bună gospodărire” al creației își pune amprenta asupra întregii viziuni monumentale a lui Codre. Obiectele sale, fără a trimite către o structură imediată recognoscibilă, par totuși să aibă o secretă utilitate, o funcție precisă dar indescifrabilă. Ele sunt asemenea unor ciudate unelte, necesare oficierii unui ritual necunoscut. Cu gesturi simple, pentru că, extrem de sigur, Codre reușește performanța puțin obișnuită de a constrânge la colaborare orice tip de material, de orice proporții. Iată-I, de pildă, într-un proiect de monument dedicat lui Mihai Viteazul, gata să transforme un deal întreg în materie primă; o îndrăzneală căreia, din nefericire, nimeni nu îndrăznește să-i dea curs. Codre însă are răbdare. Și are răbdare fiindcă are de lucru. Drumul urcător pe care însă a pornit el este fără sfârșit. Și e încurajator să putem fi, din vreme în vreme, martorii unui urcuș ca acela din care expoziția aceasta este o treaptă.
