Cineaștii norocoși, ca și popoarele fericite, nu prea au istorie. În schimb, este plină marea carte a filmului de povești ale unor debuturi pe cât de voioase în intenții, pe atât de necăjite în raport cu finanțele. Într-o comedie tandră cum numai Jiri Menzel știe să născocească Acei oameni minunați și aparatele lor de filmat (1979) cineastul ceh evocă începutul de drum al unui pionier al celei de-a șaptea arte, un conațional care... s-a sacrificat însurându-se cu o văduvă bogată. Evident, i-a mâncat zilele și i-a tocat zestrea făcând filme. Dar să nu apelăm la legende. Realitatea le întrece. Mai toată odiseea nașterii Noului Val, în Franța, este intersectată de episoade al căror farmec se află în întrebări de felul acestora: cum facem rost de bani, cum ne descurcăm? Cât putem risca? etc. Trebuie să admitem că, până nu de mult, astfel de neliniști aparțineau unei lumi cunoscute din literatură. În euforia imaginării unei noi cinematografii naționale, complicatele mecanisme ale economiei de piață au părut în ochii unora floare la ureche, totul era să ne eliberăm de odiosul cuvânt „subvenționare”. Rezultatele? Se văd în confuzia care patronează înjghebarea unui alt edificiu cinematografic. Dacă editurile particulare au apărut ca ciupercile după ploaie, dacă s-au ivit chiar și câteva teatre pe cont propriu, la Buftea nu au dat năvală „privatizații”. Investiție enormă, anevoioasă, bătaie de cap, câștig incert. Nici unul dintre milionarii banuiți de noi sau dintre nostalgicii specializați în bătutul cu pumnii în piept nu s-au aventurat. Și totuși, cineva a riscat, a pus în joc banii strânși nu ușor: sculptorul Florin Codre, un bărbat scump la vorbă dar decis, când prilejul faptei s-a ivit. Probabil vom cunoaște, mai târziu, întreaga poveste a acestui „debut total”, a acestui „prim film particular”, Șobolanii roșii despre care, cu câteva zile în urmă, într-o întâlnire cu ziariștii, ne-a lăsat să înțelegem că a fost un fel de bolovan de moară pentru a cărui urnire din loc în loc a trebuit să se opintească din toate puterile, gândul renunţării nefiindu-i străin. Vom observa, de altfel, că pe generic nu se află menționat numele studiourilor Buftea, la ale căror servicii s-a apelat; oficiile de localizare au fost încredințate unei formule pe cât de cuprinzătoare, pe atât de insolită: „Film realizat în România”. Ni se spune și avem toate motivele să credem că, în ciuda existenței unor buni profesioniști, „Buftea trebuie să-și schimbe modul de a privi lucrurile”. O formulă mult prea blândă și îngăduitoare pentru o mentalitate încă neconectată la realitățile vremii. Cum, necum, filmul Șobolanii roșii există. Artistul a venit acasă — după intermitente șederi în Franța — cu un singur gând: să spună ce avea pe inimă, „să comunice prin alte mijloace decât cele ale sculpturii și ale picturii care, într-un fel, te rup de lume”. Miezul comunicării: o experiență trăită, o neliniște prelungită. Eroii săi, cascadorii — oameni a căror viață a cunoscut-o îndeaproape — cei care trec cu dezinvoltură prin tot greul filmelor de epocă sau „de gen” sunt identificabili în noi toți, cascadori permanenți ai istoriei. Proaspătul autor nu se sfiește să se considere „un diletant” un începător „fără stil” aflat în afara oricărei mode. Curios, deși nu lipsesc ezitările, inadvertențele, supralicitările, pe măsură ce filmul înaintează nu ne grăbim să invocăm diletantismul. Există o sinceritate care face ordine în idei, care rectifică tirul privirii, plasând filmul în unghiul unei receptări tot mai atente. Între două reprize de enormă caricaturizare a solemnităților aflate pe agenda de lucru a defunctului partid, între două șarje de râs, sunt propuse lecturii câteva pagini negre, dintr-un jurnal al tuturor nefericirilor. Poate că aglomerarea acestora este prea ostentativă dar înțelegem că regimul acestui film este cel al spunerii cu sufletul la gură. Iată de ce mi se pare că a-l ajuta „să-și scoată banii” — cum se zice — printr-o promovare mai grijulie decât ne sta în obișnuință, nu mai este doar o problema de difuzare, de comerț, ci și una de morală.
