​„Cine mă strigă” – cronică de film

     Chiar dacă despărţirea filmelor pe sectoare ca Ia croitorie — filme de bărbaţi şi filme de femei — nu este cea mai utilă operaţie din lume, faptele rămân fapte: Cine mă strigă este un film cu scenaristă nu cu scenarist, cu regizoare nu cu regizor, şi cu obiectivul strâns pe problemele speciei «egală în drepturi». Lăsând la o parte tema «recuperarea prin muncă în mijlocul unui colectiv conştient de rolul său», lăsând-o la o parte ca nespecifică şi la îndemâna oricui, Cine mă strigă se mărturiseşte dintru început cu sinceritate şi curaj a fi un film nu numai de, dar şi cu şi despre femei. Cu un gest la fel de hotărât şi tăios ca acela cu care colegii scenarişti aruncă pe ecran serii mari de eroi şi serii mici de eroine, Rodica Padina — avocat de altminteri —a ales din mulţimea cazurilor ambigene nu un recuperabil, ci o recuperabilă. Mai mult: ceea ce i se întâmplă acestei Ina (personaj citit de Marioara Sterian cu fermecatoare nehotărâre între faţa veselă şi faţa tristă a îngerului şi transmis cu vizibilă patimă de debutant), este destul de palid pe linie sentimentală şi pasionant pe linia relaţiilor cu semenele din specia emancipabilă. Pentru că, ceea ce descoperă fata asta care se încăpăţânează să-şi păstreze cumpătul, să ţină sus steagul, brodind floricele pe salopetă, folosind cu ardoare toată gama de farduri «Polena» şi la o adica dansând sirtaki aşa încât pe compatrioatele planetei Femina să le umfle plânsul, fata asta care ştie ea ce ştie despre «trecutul» ei — între noi fie vorba, de o înduioşătoare banalitate — ceea ce descoperă ea, tânăra mai mult voioasă decât furioasă, nu este în primut rând dragostea recuperantă, ci po­sibilele ipostaze ale fiinţei ei încă atât de feminină. Pentru că iată ce i se oferă ei ca perspectivă: ar putea fi o fată ca Anica, muncitoare de elită, studioasă, ambiţioasă, serioasă, bătăioasă, bărbătoasă, dar vai, perdantă la capitolul Romeo şi Julieta (o Tora Vasilescu eclipsantă ca prezenţă, fascinantă ca «iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă» cu care a devenit maiestră în personaje dulci-amărui, dure-fermecătoare dar pierzătoare, oricum cu farmecul pe cât de sigur pe atât de irezistibil) sau: ar putea deveni femeia asta, care «s-a distrat la viaţa ei» şi s-ar mai distra dacă n-ar fi atât de singură în toate zilele, dar mai ales de ziua ei (un spectacol Tatiana Iekel, dozând cu precizie farmaceutică miligramele de tristeţe şi tandreţe, de candoare şi ridicol ale personajului), sau: ar putea deveni, cu timpul şi prin cuminţenie, soţia unui meşter cumsecade, de pildă soţia aceea care observă cu privire de copil şi zâmbet trist că «el în 20 de ani niciodată n-a dansat cu ea, aşa»... Cam aici se termină carac­terul feminist al filmului — dacă spiritul de observaţie, gustul detaliilor, plăcerea scormonirii, a forării în terenul numit cu atâta dezinvoltură «omenesc» pot fi soco­tite calităţi exclusiv cu specific feminin. Odată declaraţia de război semnată prin tră­sătura de unire masculin — feminin, cu o plă­cere de strateg încercat, pentru că bătălia asta a mai purtat-o ea şi pe câmpul Zestrea, Letiţia Popa aşază oştirile feminin şi oştirile masculin cu ambiţiile, temerile, singurătăţile, decepţiile şi prostiile şi speranţele lor faţă în faţă, într-o imagine «în oglindă», care trădeaza o tulburătoare asemănare de linii... Brusc, extratereştrii sunt tot pământeni sau pământenii tot extratereştii. La «o femeie singură» rimează «un bărbat singur», la «o fată oarecare» un «băiat oarecare», o durere de suflet la o fată nu se mai deosebeşte fundamental de o durere de suflet la un băiat, regizoarea lasă deoparte discriminările şi da, din in­teriorul planetei «Femina» nemaiputându-se alt­fel, examinează minuţios universul nu prea mare, dar destul de populat al acelui colţ de lume pe un şantier unde se trage la bren­ner opt ore şi pe urmă îţi cântă Barbu Lău­taru la ureche, unde iei o gură de ceaţă întrucât altă vreme nu ai, unde băieţii se bat pentru fete şi fetele suferă (că aşa se bat ele) pentru băieţi şi unde da, pentru că asta era tema, pică o fată care din pricina unei mame prea petrecăreţe sau din alte pricini, se trezeşte în starea de recuperabilă... Despre toate astea s-a întâmplat să vorbească o echipă dominată numeric şi nu numai, de femei. Căci nu numai scenarista şi regizoarea, dar şi pictoriţa de costume — lulia Manţoc se numeşte, măcar şi pentru îmbrăcarea Torei Vasilescu în vederea acelui fabulos striptease de la pufoaică la maiou — merită ţinută minte — şi nu numai pictoriţă de costume, ci şi monteuză — deşi la forţa şi precizia tăieturilor luliei Vincenz sună mai potrivit: monteur. Este drept, operatorul este chiar operator — Mihai Popescu — dar întâmplător sau nu imaginea lui are o încărcătură de poezie, gingăşie şi umor pe care, dacă nu m-aş teme să-l supăr, le-aş numi: specific feminine. Este drept, şi scenograful este chiar scenograf — Vasile Rotaru — nici el nu se sfieşte să fie sensibil, să fie subtil, să fie fin, atunci când e vorba să scoată decorul din starea de recuzită şi să-l aşeze într-o stare de viaţă potrivită eroilor filmului. Mai este drept că, dintr-un fel de răzbunare a sufleurului, nu-mi dau seama cât de întâmplătoare, masculinii cu două excepţii — Constantin Florescu în rolul meşterului, cald omenos şi cu necesara ambiguitate patern şi Eusebiu Ştefănescu, inginer din creştet până-n priviri, restul, în ciuda farmecului incontestabil şi a ta­lentului pe măsură, cad uşor în uitare la umbra «femininelor».
     Este drept şi că Cine mă strigă nu este un film fără cusur. Începutul se desprinde greu, scârţâind din ţâţâni. Sfârşitul cade brusc într-un patetism de regăsit în filmele anilor '50. Mijlocul ascunde ici-colo petele pojarului numit conformism cinematografic. Regizoarea le acoperă, le ascunde, operatorul le filmează frumos, monteurul le taie la sânge. Degeaba. Ele rămân victorios vizibile pentru că ţin de temă şi de schemă. Nu, Cine mă strigă nu face gaură în cerul cinematografiei noastre, dar dacă el este — şi este — mai bun, adică mai viu, mai cu lipici, mai ataşant decât fraţi ai săi întru genul numit de actualitate, asta sigur nu ţine de specificul feminin, ci de dorinţa şi de puterea de a străpunge măcar din loc în loc cu o privire mai ascuţit-cuprinzătoare, mai colorat virulentă zidul gros al monotoniei noastre cinematografice.
     N-am reuşit să înţeleg cine o strigă pe eroina acestui mic gest de refuz al bătucirii sensibilităţii artistice printr-o tematică bătută ca marile bulevarde, cred însă că autoarele au fost strigate spre el de vocea clară, dar nu neapărat soprană a nevoii de altceva. Un altceva numit de pildă: multă viaţă.