― Când faci film, sigur că şi ceea ce vrei să spui şi cum vrei să spui, şi cum poţi să spui contează, sigur că totul e important. Dar acest „totul” e de fiecare dată şi cu fiecare om altul. Şi poate că nu e rău să descoperim „importantul” fiecăruia. Pentru că el defineşte de fapt o personalitate. Pentru dumneata ce e important, Mihai Iacob ?
― Devenirile şi mutaţiile psihologice, raporturile între caractere, dezvăluirea acestor caractere pe parcursul a 90 de minute şi, în ultimă instanţă, integrarea proprillor mele preocupări apropo de lume, de viaţă. Ceea ce există obiectiv în jurul meu, şi integrarea acestor preocupări într-o temă care să-mi fie cât mai familiară, care să-mi spună ceva, pe care s-o iubesc, şi în care să mă pot manifesta cât mai aproape de adevărurile pe care le are tema însăşi. În al doilea rând ― dacă poate exista un asemenea al doilea rând - transmiterea, sau mai precis înfăţişarea povestirii respective cu mijloace de expresie cinematografice care, pe de o parte, să fie generate de însăşi tema, iar pe de altă parte să arate aceiaşi pereţi, aceleaşi uşi, aceleaşi chipuri, cu aceleaşi 24 de imagini pe secundă, dar altfel, aşa cum nu le-am văzut încă în altă parte. Poate un mod foarte nou sau poate un mod vechi, dar în orice caz aşa cum nu le-am văzut încă. Şi fiindcă totuşi am „organizat” într-un fel câteva gânduri, şi organizarea presupune ierarhie, în al treilea rând mi se pare important (şi acum aş zice că de fapt e primul rând) adevărul sentimentelor, adevăr concretizat în interpretarea actoricească. Pentru că de fapt mă interesează oamenii. Există un adevăr al decorului, un adevăr al luminii, un adevăr al costumului, al mise-en-scene-ei şi toate sunt importante. Dar dacă sentimentele sunt înfăţişate veridic, dacă trăiesc, atunci pot trece cu vederea celelalte adevăruri. Atunci pot suporta un prim plan kilometric ca în Dictatorul sau în Noaptea iguanei, cu aparatul fix, un personaj proiectat pe un fundal neutru şi cu nişte ochi în care se concentrează o fărâmă esenţială de univers.
― Şi dacă reuşeşti să spui într-un film toate astea — făcând din acest „important” o profesiune de credinţă ai certitudinea că vei fi înţeles şi acceptat ?
― Certitudinea asta nu o are nimeni niciodată. Cred că nici Brecht nu o avea şi probabil nici Ovidiu care scria foarte uşor... Rezultatul în film cred că se poate aprecia foarte târziu, după ce momentele de modă s-au consumat, după ce timpul operează selecţia lui crudă şi necesară, după ce subiectivitățile cronicarilor s-au epuizat şi după ce bilanţul numărului de spectatori a trecut pe planul al doilea.
― Atunci poate că important e mai cu seamă să încerci?
― Să încerci ce? Să încerci poate să te apropii de ceea ce te satisface pe tine.
― Cu toată obiectivitatea...
― Dumnezeu a făcut lumea după chipul şi asemănarea lui, spune Biblia…
― Cu toată obiectivitatea…
― Înainte de toate, regizorul trebuie să țină seama de importanța funcției sociale a filmului, a artei, în general. Dar e evident că în ceea ce priveşte mijloacele de expresie regizorul nu va putea avea niciodată gustul altcuiva decât al propriei sale fiinţe. Ceea ce lui nu-i va plăcea, nu va pune în film, şi invers, se va strădui să descopere acele momente care-i creează o satisfacţie estetică, presupunând că şi alții vor prelua ceva din ea sau chiar vor fi în stare să descopere – aşa cum zicea Fellini — subtilități în mişcările de aparat, în compoziția unui cadru, într-un loc umbrit altul luminat, de fapt în asociere. Aşa cum în muzică asocierile de sunete în tonalitatea do major sunt foarte departe de a fi epuizate, tot aşa în această prețios intitulată „a 7-a artă”, aceleaşi elemente pot fi încă asociate cu semnificații noi în foarte multe modalități.
― Ceea ce spui despre semnificațiile noi e valabil şi pentru filmul pe care-l faci acum Castelul condamnaţilor? E un film de război...
― Cred că nu va fi un film de război în sensul obişnuit al cuvântului, dar n-aş vrea să vorbesc despre el, pentru că mai înainte spuneam rezultatele se apreciază mult mai târziu.
― Despre ce crezi că merită să faci film?
― Despre tot ceea ce este adevărat. Tot ceea ce este adevărat e bun. Goethe spunea că viaţa este interesantă de oriunde o apuci. Dacă ai talent poţi să faci film despre orice. Despre orice mediu, pe orice temă, cu orice acţiune. Ştiu eu? S-au făcut filme despre tăietorii de lemne, s-au făcut filme despre împăraţi şi savanţi, despre eschimoşi, despre partizani, despre însinguraţi, şi, în toate, funcţionarii de poştă au recunoscut câte ceva din ei, din propriile lor trăsături. Prin urmare, spectatorii se vor recunoaşte în sentimentele general - umane şi vor urmări, poate, cu interes, particularităţile „de gen, număr şi caz” într-o poveste care trebuie să fie actuală prin problematică, prin atmosferă, prin ceea ce este inefabil, prin ceea ce respiră în afara cadrului.
― Important deci...
― Revenim?
― Revenim.
― Important e să-i poţi interesa pe ceilalţi. Important e să te preocupi de ceea ce e important. De ceea ce are o adeziune largă şi sinceră, de ceea ce face obiectul gândirii oamenilor după orele de lucru.
