Carmen Stănescu - “Meseria mea e viaţa”

Stimată Carmen Stănescu nici nu ştiţi ce bine-mi pare că nu m-aţi refuzat, nu m-aţi obligat să mă rog, să insist, să încerc să vă con­ving că trebuie, că e bine, că o să fie bine...
Da ne ce să vă fi refuzat? Pentru un actor este o mare bucurie să dea un inter­viu...

Nu pentru toţi, credeţi-mă. Unii se simt stânjeniţi, alţii...
De ce? Un interviu înseamnă publici­tate. Şi aşa actorii nu se mai bucură de prea mare publicitate. Cum să nu-ţi pară bine?

Foarte mulţi nu doresc această publicitate...
Nu-i înţeleg. Dar sigur, asta e treaba fiecăruia. Mie îmi face plăcere să dau in­terviuri şi nu văd de ce m-aş ascunde.

De fapt, am vrut să stăm de vorbă imediat după Premiera, dar nu s-a putut. Dar poate că e mai bine încă. A trecut ceva timp ceea ce credeam eu că o se întâmple după «Premiera» nu s-a întâmplat, aşa că avem o bază de discuţie.
Dar ce credeaţi c-o să se întâmple după Premiera?

Să vă spun drept, credeam că rolu­rile au să curgă gârlă...
Au şi curs. Dar ce roluri? Premiera a fost un caz unic în cariera mea cinema­tografică şi asta datorită în primut rând piesei lui Aurel Baranga, care e construită pe un personaj feminin. Pentru că scenarille noas­tre nu au roluri mari pentru femei. Dar asta se ştie, s-a mai spus, mai face s-o spun şi eu încă o dată?

Face. Pentru că, vedeţi bine încă nu se zăresc roadele «spusului».
Bine, atunci am să vă spun că eu nu înţeleg lipsa asta a femeii din filmele noas­tre. Şi nu înţeleg, pentru că filmele «cu femei» sau şi cu femei sau «complete», cum le-aş numi eu, atrag mai mult decât filmele numai cu bărbati. Nu înţeleg, pentru că, la urma urmelor, nu se poate spune că o femeie are o viaţă mai săracă decât un bărbat. Dimpotrivă. Lasă că femeia azi poate să facă foarte bine «muncă de bărbat», dar are şi muncile ei pe care un bărbat nu le poate face pentru nimic în lume. Nu vreau să am aer de sufragetă, dar zău că aşa stau lucrurile.

Şi de ce credeti că se feresc scena­riştii de «personajul feminin»?
Ştiu eu? Am impresia că se feresc să nu «alunece» în dragoste. Pentru că pre­zenţa unei femei în film implică şi prezenţa dragostei. A unei poveşti de dragoste. Poate că se feresc de dragoste. Şi nu înţeleg de ce, pentru că e un sentiment splen­did, frumos, plin şi atât de necesar oameni­lor. Şi atât de «al vieţii». Cine poate trăi fără iubire? Cine nu are nevoie să fie iubit? Uite, ţin minte că mi-a plăcut foarte mult un film de Sergiu Nicolaescu, filmul acela cu un director de şantier...

Zile fierbinţi.
Aşa. Era atât de frumos, de adevarat, de actual. El juca atât de bine rolul aceia, dar ce mult mi-ar fi plăcut să fi fost şi o femeie în viaţa acelui personaj. Ce bine i-ar fi stat unui bărbat superb ca el să fie şi îndrăgostit. Nu se poate ca în viaţa oamenilor totul să fie numai muncă. Nu se poate să arătăm tot timpul oameni care se realizează numai prin muncă. Omul este o fiinţă completă şi are nevoie de împlinire. De aceea mi se pare că prezenţa personajului feminin în film este foarte necesară. Şi să nu credeţi că mă gândesc neapărat la un rol pentru mine când spun asta. Vorbesc ca un spectator. Poate e de vină şi firea mea sentimentală. Eu nu su­port de pildă, filmele violente, filmele cu împuşcături, cu omoruri. Prefer de departe un film tandru, cald, omenesc. Un film cu oameni buni, calzi, stăpâniţi de sentimente frumoase.

Dar n-aţi avut parte de asemenea roluri.
În general, nu am avut parte de «roluri». Deşi am început bine. Cu Doi vecini de Geo Saizescu. L-am revăzut de curând şi m-a distrat teribil. E un film foarte viu, un film trăznit, pe temperamentul, pe nervul lui Saizescu. Eu îl cunosc foarte bine pe Saizescu, are mult haz, el, în fiinţa lui şi poate fi cu succes un autor de comedii strălucitoare. Dar are nevoie şi de actori pe măsură. Pe urmă au fost Telegrame, Bădăranii, în care jucau o serie de aşi ai comediei noastre, şi dintre ei mulţi nu mai sunt... Pe urmă, Tinereţe fără bătrâneţe - m-am simţit foarte bine, sentimentalismul meu era la el acasă în cadrul acela de poveste. Şi în Povestea dragostei...

Carmen Stănescu, spuneţi-mi cum se face că o actriţă atât de frumoasă, atât de fermecătoare ca dumneavoastră s-a «profilat» ca să zic aşa pe comedie? Pentru comedie, frumuseţea nu este neapărat necesară, nu?
Sică Alexandrescu este tatăl vieţii mele de comedie în teatru. De fapt şi în film, pentru că, practic, în Telegrame şi în Bădăranii el m-a distribuit. Eu intrasem în conservator cu Ekaterina Ivanovna din «Fraţii Karamazov». Cele mai aplaudate cronici atuncl le-am avut. Scrise de Carandino, de Tudor Vianu... Tudor Vianu m-a şi angajat, de altfel, încă din anul 1 de Conservator, pentru că atunci el era directorul Teatrului Naţional, şi am jucat dramă, până a apărut Sică Alexandrescu care, cu marele lui instinct, şi-a dat seama că pot fi o bună actriţă de comedie, şi «m-a încercat» direct într-un rol principal: Baston. Şi în comedie am rămas. Pentru ca, după ani de zile, urmaşul lui Sică Alexandrescu, Mihai Berechet, să-mi încredinţeze din nou roluri de dramă, roluri splendide, cărora le datorez multe din succesele mele de scenă. lar în film pot spune că regizorul care m-a descoperit, de fapt, a fost Mihai Constantinescu. Pentru că el a fost cel care mi-a dăruit rolul acela complex din Premiera.

Cunosc actori care au încă o mare rezervă faţă de film. Există chiar ideea că, în general, filmul «strică» atunci când nu compromite un bun actor de teatru. Dumneavoastră ce credeţi?

 

Poate că filmul mai puţin. Mai mult televiziunea... Dar nimeni nu poate fi compromis cu forţa, nu? and accepti un rol, îţi asumi tot riscul, inclusiv acela de-a te compromite cu el. Dar ce-am observat într-adevar, şi mi s-a părut o mare ciudăţenie, este că !a film, cel mai adese, în rolurile principale, apar niste necunoscuţi, iar în rolurile secundare sunt puşi actori mari de care poate nici n-ar fi fost nevoie şi care, de fapt, dezechilibrează distribuţia. Poate că asta se întâmplă din dorinta de a descoperi talente. Dar de multe ori nu se descoperă nimic, în schimb se distrug roluri care ar fi putut să interpretate de actori verificaţi ca talent, ca meserie. Şi eu sunt convinsă că, la film, regizorul este «nr. 1.». Este! De el depinde distribuţia, de el de­pinde gândirea fiimului, şi munca noastră a actorilor, filmul cu totul depinde de el. Dar el nu poate suplini trăirea unui actor, munca lui. Am văzut filme în care plângeam de mlla rolului principal. Şi nu e păcat? E păcat şi pentru actorii care sunt văduviţi de bucuria unui rol bun ei e păcat si pentru film.

Să vă spun drept, mi-aţi schimbat total imaginea pe care o aveam despre dumneavoastră. Credeam că sunteţi un om care vede total în roz...
Să ştiti că văd foarte clar toate culorile chiar şi nuanţele. lar viziunea «în roz» mi se pare foarte periculoasă. Pentru că in­terzice ideea de progres. Pentru că te ţine pe loc. Cu tot optimismul, de care nu mă lepăd, că e al meu, sunt o mare nemulţumită.

De ce? De cine?
În primul rând de mine. Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat în 31 de ani de carieră să spun de zece ori «am jucat minunat în seara asta». Toată viaţa m-am suprasolicitat şi prin asta i-am suprasolicitat pe cei din jur. Câteodată sunt chiar foarte obositoare. Sqnt perfect conştientă de asta. La repetiţii mai cu seamă, pentru că sunt în stare să repet până cad în scenă, dacă mi se pare mie că «n-a ieşit». Totdeauna am fost convinsă că repetiţia este mama succesu­lui... La film câştig timp altfel. Cer textul cu mult timp înainte, îl citesc, îmi pun perso­najul la punct, îl fac «al meu» de la machiaj până la costum. Aftfel nu se poate. Nu sunt genul de «ultimă clipă».

Spuneaţi că sunteţi o sentimentală. Mie-mi daţi senzaţia unei femei foarte lucide.
Dar sunt o sentimentală! Toată viaţa m-am ataşat cu mare dragoste de oameni, de oameni calzi, iubitori, care au vrut să facă mult bine. Eu însămi am simţit şi simt imensă nevoie să fac bine. Ştii, sunt de­putată de municipiu, înainte de asta am fost deputată de sector şl am avut astfel şansa să pot ajuta, să pot face bine cui avea nevoie. Interesant e că treaba asta nu mă oboseşte, dimpotrivă, îmi dă o mare linişte şi o mare bucurie. Mă relaxează după ceasurile grele de repetiţii sau spec­tacole.

Ştiu că aţi fost întrebată de multe ori: care e secretul frumuseţii şi pros­peţimii dumneavoastră de spirit, nu vreau să vă întreb şi eu, dar foarte tare vreau să-mi răspundeţi...
— Poate că optimismul. Sau entuziasmul pe care-I arăt pentru orice, pentru viaţa care nu e făcută numai din lucruri mari, capitale, ci şi din «fleacuri» teribil de im­portante. Poate pentru că ştiu încă să mă bucur pentru cel mai mărunt lucru. Îmi plac muzica, dansul, sportul — l-am şi făcut şi ce bine-mi prinde. — Îmi place natura. Îmi place, într-un cuvânt, viaţa. Poate pentru că meseria mea e viaţa. Mai exact ar fi să spun mai multe vieţi, nu? Cum e corect?

Cred că în cazul dumneavoastră cel mal bine se potriveşte: viaţă.
E frumos...

Dacă vă place, am să intitulez in­terviul nostru aşa: meseria mea e viaţa.