Odată cu tranziția de la socialism la capitalism, privirea „din afară” și cea „din interior” asupra poveștilor autohtone și a oamenilor (fie ei ficționali) care le populează, se extinde dincolo felul în care autorul, așa cum spune Aristotel, alege să înfățișeze oamenii mai buni sau mai răi decât sunt în viața de toate zilele.
Începuturile anilor 2000’ marcau filmul românesc printr-o negociere a politicilor est-vest. Ele se văd, spre exemplu, prin dorința de mic-afacerism a protagoniștilor din
Marfa și banii (2001, r. Cristi Puiu) — care by the way își revendică titlul din primul capitol al capitalului lui Marx, prin încercările disperate de a pleca spre țări mai dezvoltate a tinerilor din
Occident (2002, r. Cristian Mungiu), prin incongruențe discursive în privința trecutului eroic (sau nu) al Revoluției române văzute în
A fost sau n-a fost? (2006, r. Corneliu Porumboiu) sau printr-o luptă de tipul David versus Goliath cu America în
California Dreamin’ (2007, r. Cristian Nemescu)
California Dreamin', pe care ne bucurăm enorm să vi-l prezentăm în această seară, reprezintă o adevărată raritate în peisajul filmului românesc douămiist. În primul rând, pentru că este primul și singurul lungmetraj al regretatului regizor
Cristian Nemescu. În al doilea rând, pentru că dintre filmele lansate în primul deceniu al secolului XXI, California dă cel mai bine seamă de cultura pop a vremii, al cărui „copil” Nemescu era. Și nu în cele din urmă, pentru că este poate singurul film românesc care problematizează direct chestiunea bombardării Serbiei de către forțele NATO cu ajutorul entuziast al guvernului României — nu-mi mai vine în minte decât scurtmetrajul documentar
10:34 to Belgrade al Ioanei Grigore.
Se mai spune că Nemescu făcea parte din generația MTV, iar estetica lui — mult mai neconvențională în scurtmetrajele
sale de facultate — era indubitabil marcată de experimentele formale dictate de postul de televiziune american, care a făcut imposibilă concepția single-ului fără imagini în mișcare și a imaginilor în mișcare fără muzică. Gusturile muzicale ale lui Nemescu, cel puțin așa cum reiese din soundtrack-urile filmelor de facultate, erau produsul unui gust cool, alternativ, sensibil, necontaminat de blazarea hipsterească a cărei pretenții perpetue pentru nou și obscur deopotrivă, roade orice tip de entuziasm non-ironic.
Nemescu reușește aici să surprindă excelent pe deoparte fascinația pentru Statele Unite și cultura sa lustruit-colonizatoare, iar pe de altă parte să scoată la iveală, ca o hârtie de turnesol, resentimentele unei țări ascunse sub „cortina de fier,” care a sperat decenii la fantezia eliberatoare a capitalismului și care a fost lovită în plex de o incredibilă decepție.
"California" este într-un fel o moștenire a direcției deschise de Nae Caranfil în cinemaul românesc: spre un cinema pop, de public, care nu-și tratează audiența ca pe un grup de preșcolari cu deficit de atenție și nici nu-și extrage zelul din lipsa sa de seriozitate. Din nefericire, direcția pe care o urma Nemescu a rămas relativ neexplorată. Iar locul său, păstrat liber atâția ani cu sfințenie, a fost ocupat peste noapte de produse ale căror inteligență artistică este egală cu cea a reclamelor la păcănele și care se subordonează paradigmelor algoritmice de creare de „conținut.”
(Emil Vasilache,
cinepub.ro)
