„Al patrulea gard, lângă debarcader” – cronică de film

     „Numai indivizii mărginiți își închipuie că despre lucrurile serioase nu se poate vorbi decât cu gravitate”. Plasat destul de la începutul filmului ca să aibă timp și spațiu de funcționare, citatul conține o mică notă de avertisment. Din spatele lui, autorii filmului, scenarist Nicolae Cristache, regizor Cristiana Nicolae, par să ne atragă atenția că lucrarea lor este serioasă în ciuda tonului vioi până Ia veselie, iar dacă cineva se trezește protestând cum despre lucrurile serioase nu se poate vorbi decât cu gravitate, își asuma riscul să fie etichetat drept mărginit.
     Să nu fim mărginiți, așadar. Cu atât mai mult cu cât nu este cazul. Dar care este cazul? Despre ce este vorba în aceasta propozițiune foarte bine articulată din scenariu (deci, cazul este în primul rând acela fericit în care un film se poate baza, într-adevăr, pe scenariu) și până la ultimul compartiment trecând, bineînțeles, prin șeful de orchestra care este regizorul. Ca să ne ridicăm la limbajul și în atmosfera acestui film ușor de așezat oricând cu dreptate deplină, în familia cu și despre tineri la care însă nu este interzis accesul maturilor, dimpotrivă, el este chiar indicat, pentru că orice părinte de adolescent ar avea ceva de aflat despre starea vremii sufletești la copilul personal, ca să ne ridicam și să și rămânem în atmosfera acestui film proaspăt curat despre „adolescența în erupție”, răs­punsul ar suna așa: în aceasta propozițiune numita Al patrulea gard, lângă debarcader este vorba de o vârstă și problemele ei arză­toare, probleme pe care filmul le așază fru­mos, în ordinea firească a priorităților, evi­dent, tot ale vârstei. Pe primul loc, dragostea. Un EI și o Ea se văd șase luni în fiecare miercuri, la Ora 7 30 trecute fix, în aceeași stație de autobuz, fără să-și vorbească. „Parcă aud o poveste din secolul trecut” — va remarca nu fără oarecare nostalgie, mama fetei, posesoare de soț bine fixat în secolul XX. cu cărți și mașina la activul său.
     Problema numărul doi, care se va dovedi cu timpul, și, în timpul filmului, a fi, de fapt, problema numărul unu, este prietenia. Să fie oare prietenia „o problema”? Este. La orice vârsta, dar mai cu seama la aceea pe cât de dulce, pe atât de vulnerabilă a adolescenței, a avea sau a nu avea un prieten de nădejde, este o problemă extrem de importantă. Și iată că el, Milică (Milică de la.. Vlad) are un asemenea prieten în persoana lui Mișu, cel cu ochelari și condiție fizica în compensație. În „compensație”, Mitică va purta și el oche­lari de care nu are nevoie, numai și numai ca să semene cu prietenul.
     Dar — împing autorii mai departe proble­matica — ce se va întâmpla cu o atât de mare prietenie atunci când în ea va pătrunde blonda, decisă și fermecătoare. Ea? Mai ales în cazul în care, ea pusă pe glume, așa joacă, vrea să-i demonstreze lui că prietenul nu merită chiar atâta încredere... Chiar și până aici autorii își țin promisiunea. În ciuda tonului lejer, deconectat, firesc, (firescul până la mica bâlbâială sau precipitare verbala a prota­goniștilor) lucrul este într-adevăr serios poate fi luat în serios, pentru că ceea ce ni se arăta nu este o poveste ca-n filme, cu tineri frumoși ca-n filme, care se mișcă și vorbesc impecabil ca-n filme, este o poveste cu tineri ca-n viață, propuși într-o imagine nu ideală ci posibilă, care nu flatează, ci oglindește, în cu­noștința de cauză, o vârstă anume. Vârsta pe care o cunosc atât de bine, încât nu au avut nevoie să o inventeze.
     Ambiția autorilor este însă mai mare. Ei tind mai sus, ei țintesc mai sus, ei depășesc așadar, cutia toracică, lăcașul sentimentelor pătrund cu tandrețe și băgare de seama în cutiuța de mai sus, numită craniană, unde, chiar, încep să scotocească în căutarea altei probleme și anume: ce vor ei, tinerii ăștia? cum văd ei mai departe? Ce gândesc ei despre viața lor de mai târziu, viața de oameni maturi? Iar aici chiar și umorul se lasă înlătu­rat, aici ni se spune în fraze exacte, serioase (umorul involuntar nu intră la socoteală, fi­rește) ce și cum. Aflăm, astfel că acești tineri ar zilelor noastre se împart, asemenea altor tineri tot ai zilelor noastre, dar mai de demult în două tabere: cei care vor să trăiască pen­tru a fi — a fi ceva cineva, cumva perfect, dacă de poate — și cei care trăiesc pentru a avea. A avea o profesie anume, un post anume, o casă, o mașină, un soț anume, cântărit, gospodărește, șase luni, studiat, ca și câștigat, dar pierdut din nepotrivire nu de ca­racter, ci de viziune asupra vieții. Pentru că, iată, nu Ei care s-au văzut șase luni în fiecare miercuri la ora 7:30 trecute fix, se dovedesc a fi asemenea, adică pereche, ci doi tineri care se cunosc din întâmplare, la ștrand. Mișu cel „caraghios” și Bibi cea „fatală” de fapt o fe­bră în căutarea propriului contur sufletesc care se găsește și regăsește în persoana atât de puțin, tot aparent, seducătoare a puștiului cu ochelari.
     „Lucrarea” se dovedește într-adevăr mai serioasă decât pare. Pentru că nu numai pro­blema iubirii în adolescență, a prieteniei în adolescență, dar adolescenta însăși față în față cu capcanele pe care i le întinde viața, este pusă în discuție. Ceea ce surprinde plă­cut, față de alte producții în gen, la acest Al patrulea gard, lângă debarcader este sinceri­tatea discursului propus de autori preluat cu înțelegere și putere de a-I duce cu bine la capăt de către interpreți. În primul rând, fi­rește, cuartetul de adolescenți. Alexandru Bogdan Manea (Milica), Rodica Horobeț (Cornelia), Alexandru Bogdan Uritescu (Mișu), Raluca lordăchescu (Bibi) — dar personajele secundare în economia filmului din care actori în toată puterea cuvântului (Irina Petrescu, Valentin Uritescu, Cezara Da­finescu, Val Paraschiv, Andrei Torok, Con­stantin Drăgănescu) construiesc, pe date pu­ține, existențe credibile, rezistente în viața fil­mului. Pe aceeași linie a sincerității se înscrie și imaginea lui Florin Paraschiv, foarte atentă tocmai la adevărul expresiei, la cadrul „surprins”, nu făcut.
     Un film sincer este fără îndoiala plăcut la vedere. Daca sinceritatea este dublată de o bună stăpânire a materiei filmice, plăcutul întâlnește automat, utilul.
     Cazul filmului Al patrulea gard, lângă debarcader.