​Actorii noștri – Valentin Urițescu

     Întâlnirea actorului Valentin Urițescu cu fil­mul s-a întâmplat târziu, dar spornic. De trei ani încoace, de la Șaptefraţi din „Lumini si umbre” aproape că nu există film important care să nu-l aibă pe generic. Șase roluri în trei ani, iată o „recuperare” de invidiat și „motivul care l-a adus la rubrica „Actorii noștri”. Bucuros de solicitare, dar modest, te­mător (oare e bine, oare e timpul, oare are el ce spune?) mi-a trimis, în scris, câteva „păreri despre anumite probleme” ale meseriei de actor în general, ale experienţei lui în parti­cular. Despre profesie: „Nu întotdeauna un actor talentat obligatoriu trebuie să fie şi cu­noscut, aş zice că talentul nu este direct pro­porțional cu reuşita unui actor. Dar dacă ai sete şi putere de muncă, ambiţie şi încredere în forţele tale, chiar şi atunci când abia te ţii pe picioare, nu se poate să nu răzbeşti.” Des­pre sine: „La 25 de ani când pereții camerei mele erau plini de imperative: Vreau! Trebuie! Sunt puternic! Voi izbuti! — poate unde mă simţeam vulnerabil — mi-am spus că dacă până la 45 de ani nu voi reuşi să am casa mea, familia mea, realizări importante ca ac­tor într-un teatru de prestigiu, câteva roluri iz­butite în câteva filme bune mă voi retrage în Transilvania, în comuna Vinerea unde m-am născut şi acolo mă voi ocupa de albine şi grădinărit şi mă voi dedica scrisului. Scriu aproape zilnic, e o necesitate, un fel de a mă elibera, îmi vin cuvintele uşor ca o binefa­cere... în ciuda unui accident teribil care mi-a zguduit fiinţa şi m-a lăsat cu ce să lupt pen­tru tot restul zilelor, am reuşit, la 40 de ani, să-mi realizez planul. Am casa mea, am o fa­milie, sunt actor într-un teatru de prestigiu, teatrul „Bulandra”, am avut roluri importante pe scenă şi în filme semnate de regizori ta­lentaţi ca Blaier, Piţa, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu. Pentru reuşita mea în film tre­buie să rămân veşnic îndatorat lui Titus Popo­vici, care m-a „vrut” în Șaptefraţi, lui Andrei Blaier şi Dan Piţa, oameni minunaţi şi prie­teni de nădejde. lar pentru rolurile extraordi­nare de pe scena trebuie să fiu recunoscător lui Petrică Gheorghiu pentru felul sau de a fi şi regizorilor Sanda Manu şi Al. Tocilescu". Despre munca lui: „Eu urăsc profesia asta în aceeaşi măsură în care o găsesc sublimă şi o iubesc. O urăsc pentru că mă obligă să co­trobai în intimitatea mea, printre complexele şi slăbiciunile, emoţiile şi durerile mele, şi poate n-am chef întotdeauna s-o fac. Nu-mi place acest exhibiționism”.
     Am putea porni de la ideea îmbietoare de dragoste și ură pentru profesie făcută una zn ființa unui actor, dar ceva mă trage înapoi la mărturisirea din vremea în care tânărul, pe atuncl, Val Urițescu, trăia sub sabia lui „Vreau”, „Trebuie!”, „Voi izbuti!” De ce atâta înverșunare? De ce se simțea vulnerabil?
     Asta este o poveste mai complicată. Eu în institut am fost un student foarte bine co­tat, dar foarte bine. Și fiind, pesemne, prost, mi s-a urcat la cap. N-am avut lângă mine un bătrân să-mi spună ce să fac, dar mai ales ce să nu fac. Ar fi trebuit să termin anul IV cu Scapin şi l-am terminat cu un personaj de şapte replici. Căzusem rău de tot. Simțeam nevoia atunci să dovedesc tuturor, dar mai ales mie, că nu contează, eu trebuie, orice ar fi, trebuie să mă realizez ca om, ca actor. De aici înverşunarea...
     După terminarea institutului v-ați dus la Piatra Neamț?
     Nu. La Brăila. Îmi plăcea balta și auzi­sem că acolo sunt femei frumoase — dovadă că la Brăila m-am şi căsătorit. Cinci ani am stat. Dar n-am fost mulţumit. Am făcut un studiou experimental — Romulus Vulpescu şi-a pus acolo în scena piesele într-un act Rochia şi Curierul de seară, încercările erau interesante, dar eu nu eram liniştit în sinea mea. Și adevărul este că abia după ce am ajuns la Piatra Neamţ a început cariera mea. „Omul cel bun din Si-cuuan”, „Noaptea în­curcăturilor”, „Dosarul Andersonville”. Când am jucat în „Dosarul ...”, rolul unui fost comandant de lagăr, o epava, imobilizat într-un scaun de paralitic, eu abia ieşisem din spital după un accident. Eram dărâmat, fizic şi psi­hic, şi pot spune că m-am jucat pe mine. Mi-am jucat chinul. Poate că asta e: să-ți ex­ploatezi ultima fibră, să scoţi la vedere toată suferinţa. Fără ruşine. Totul de vânzare, nu? cum spunea Wajda... Pe urmă, au început concursurile pentru Bucureşti. Am reuşit la Giuleşti, dar eram trei din Piatra Neamţ, cum să plecam? N-am plecat. Am dat apoi alte concursuri, dar n-am reuşit. Mai exact, oame­nii n-au vrut să se complice. Și aveau şi ei dreptatea lor. Ce le trebuia un actor „cu pro­bleme?” M-am întors la Piatra hotărât să nu mai încerc câte zile am sa dau un concurs. Să muncesc acolo unde sunt acceptat şi apre­ciat. Și am muncit.
     Şi la film cum ați ajuns?
     Printr-o întâmplare. Repetam Moliere în „Cabala bigoţilor” la Piatra, când am fost che­mat să dau probe pentru un rol în O lacrimă de fată. M-am dus cam speriat. Încurcasem repetiţiile, plecasem fără voia lui Emil Man­aric — aşa mare era în mine dorinţa de a face film. Proba a ieşit prost. M-am întors la Piatra, învins. Pierdusem orice speranţa în film, dar tot pe linia acelei înverşunari în si­nea mea, aşa, parca nu-mi venea să capitu­lez. Mi-am lăsat mustaţă, şi, ca să-mi fac cu­raj, am hotărât că voi fi chemat curând la film. Peste două luni, chiar m-a chemat Blaier pentru Șaptefrați și, o să râdeți, dar întâi și întâi mustața i-a convenit. Rolul trebuia să-I joace Mereuţă. Toată viața noastră e un şir de întâmplari. Totul este care anume dintre ele te găsesc la locul şi momentul potrivit. Când filmam Lumini şi umbre, m-am întâlnit într-o zi, în holul hotelului, cu Caramitru care m-a întrebat dacă ştiu că se dă concurs la „Municipal”. Nu știam, dar nici nu mă interesa. Renunţasem, v-am spus. „Faci o mare greșeală” — atât mi-a spus Caramitru, şi cu asta m-a pus pe gânduri. Am făcut o cerere, dar mai mult nu m-am ostenit. Mi-am văzut de fiimări la Lumini și umbre. În ziua concur­sului am filmat opt ore aşa că faţă de mine eram scuzat: n-am dat concursul pentru că am avut filmare. Penibil, nu? Numai că Blaier nu m-a lăsat. După filmare m-a suit în maşină şi m-a dus să-mi dau concursul. Eu eram convins că s-a terminat. Dar când am ajuns, mai erau trei concurenţi. Eram obosit, indife­rent, nu-mi mai păsa de nimic şi am reuşit. Ca-n basme, nu? Și evoluția mea în film poate să pară ciudată. leri, nimic, azi chemat peste tot. Pentru că sunt chemat peste tot, şi la film, şi la radio, şi la televiziune. Pentru mine este foarte stimulator.
     Nu vă trezeste nici o neliniște solicita­rea asta dintr-odată, atât de insistentă și des­tul de asemănătoare? În film, cel puțin, sun­teți folosit în roluri, că să zic așa, surori, ju­decând după ce-am văzut pănă acum, nu știu cum e în celelalte.
     Și Întunericul alb şi Întoarcerea din iad sunt roluri diferite de ce-am făcut până acum. Dar aşa este: pericolul repetării există, el există în viaţa oricărui actor. Avem destule exemple, din păcate, de actori deveniţi „recu­zită vie”, mi se poate întâmpla şi mie oricând.
     Vi se putea întâmpla şi să nu deveniți actor?
     O, da, în liceu am recitat şi eu, ca tot copilul pe vremea aceea, o elegie kilometrica de Ovidiu şi am jucat chiar rolul ursului într-o piesă de serbare de sfârşit de an. Dar contactul meu cu actoria aici s-a oprit. N-aveam chemare decât pentru natură şi, ca să fiu serios, mă pregăteam să devin profesor de română-istorie. Tatăl meu însă se gândea că n-ar fi rău să fac teatru. Nu ştiu pe ce se baza el, dar dorea asta. Pâna la urma, tot din întâmplare, a învins tata. În '59, când m-am dus la Hunedoara să mă înscriu prin bursă de sfat popular la romana-istorie (aşa era pe atunci, sfatul îți dădea bursă, şi după ce ter­minai studiile, te întorceai la cei care te-au ţi­nut la învăţătură şi îți făceai meseria), la ghi­şeul cu pricina era o tovarăşă care mă vazuse în unica mea apariţie pe scenă în rolul... ur­sului și m-a întrebat de ce nu dau eu la tea­tru? Nu știu de ce, dar m-am hotărât pe loc. Am venit foarte serios acasă — eu sunt în ge­neral un om serios — şi m-am apucat să-mi pregătesc nişte poezii cât mai grele de Alec­sandri, poezii eroice care s-ar fi potrivit să le spună unul făcut să joace eroi, nu eu. Eram patru pe un loc. Am căzut cu succes. Dar eu, fiind cinstit în ce spuneam, şi crezând în acele poezii, am fost convins că e o greşeală şi chiar m-am dus sa le cer socoteala oame­nilor. Se uitau la mine ca la un nebun. Mi-au şi spus: „Du-te, domnule, acasă, dumneata nu auzi cum vorbeşti?” Vorbeam ardele­neşte... Taică-meu era cu mine, el m-a sfătuit să mă înscriu la celălalt examen, fără bursa, unde erau două sute pe un loc. M-am înscris, am învăţat alte poezii, Puşkin de data asta, şi m-am prezentat la examen. Eu spuneam Puș­kin şi comisia râdea să se prăpădească. Fin­teşteanu chiar mi-a spus: „Drăguţă, dar dum­neata nu ştii nici una de comedie?” Știam „Două poloboace” şi au fost mai mulțumiţi, aşa că m-au trimis la clasa lui lon Cojar care se ocupa cu „catindanţii” cu care nu prea ştiau ce să facă. Când mi-a venit rândul, mi-am spus şi eu poeziile. Cojar nici nu se uita la mine, citea un ziar. Numai când am terminat şi-a ridicat ochii şi când m-a văzut, îmbrăcat într-un costum de 340 de lei, maro, cu dungi mari albe, costum de gangster, eram ca o sperietoare, numai Vitcu, cel care venise de-a dreptul de pe tractor la examenul de actorie mai arăta ca mine, Cojar m-a pus să-i povestesc ceva din copilărie. Pesemne ca i-a plăcut pentru că m-a examinat mai de­parte. Era şi o proba de dans, ritm şi aptitu­dini muzicale. La proba asta ar fi trebuit să dansez ceva, şi eu am cerut profesorului de la pian să cânte o „vârtită”. Cum omul se uita lung la mine, n-am mai pierdut timpul să-i explic şi am dansat-o fără muzică. Eram pe­nibil. Dar în sinea mea, nu eram. Țâşnea din mine o sete nebună de a demonstra că pot şi ştiu şi eu ceva. Mă dezlănţuisem și ăsta a fost norocul meu. De fapt, norocul a fost cp asta mi se întâmpla în prezenţa lui Cojar care a ştiut să vadă dincolo de aparenţa mea de ca­raghios. Până în ziua de azi mi-a rămas un strat serios de complexe. Mereu mi-e teamă ca nu sunt destul de pregătit, ca n-am cunoş­tinţele sau mijloacele necesare pentru a rea­liza ceea ce trebuie...
     Dar ați realizat. Oricum, v-ați realizat planul de la 25 de ani. Spuneți-mi, dincolo de realizări, ce vă este mai important pe lume?
     Viaţa. Și cum o trăiesc. De dorit ar fi s-o pot trăi ca şi cum fiecare clipa ar fi ultima. Dar nu prea se poate. Este eroic să duci o viaţă banală. Să te căsătoreşti, să creşti copii, să-i duci la rostul lor şi pe urma să mori. Dar oare ajunge? Mă gândesc la intensitatea trăi­rii, mă gândesc la profesia mea, care cere in­tensitatea trăirii” Oare ajunge? Nu vă întreb, mă întreb, să știți...
     Vă mulțumesc, pentru că oricum nu aş fi ştiut ce să vă răspund. Și vă mulțumesc şi pentru interviu.