​Actorii noștri – Ileana Stana Ionescu (1988)

     Să spui despre Ileana Stana Ionescu: este o persoană plăcută, tonică, reconfortantă este ca și cum ai spune: are ochi albaștrii, părul blond și gura zâmbitoare. Farmecul actri­ței începe dincolo de evidențe și el se trage, mal cu seamă, dintr-o stare de neastâmpăr, „ghiduș” cum ar spune ea, vecină cu starea de joacă a copiilor. Ea este un spectacol neîntrerupt. Un happening fermecător, care, din păcate, nu poate fi pus în cuvinte. Mișca­rea, gestul, vocea, intonația, precipitarea, fe­lul de a lega ideile, de a le organiza în mici scenete încântătoare, râsul — râsetele, pentru că sunt multe și de tot felul, în zeci de nuanțe — hazul nebun, mimica, nimic nu va ajunge în interviul nostru, pentru că el se face cu vorbe. De data asta nici înregistrarea pe ca­setofon nu folosește cine știe ce. La Ileana Stana Ionescu cuvintele despărțite de rosti­rea lor precipitată, de mimică se pierd, pălesc, li se ofilește savoarea. Păcat. Păcat, cu atât mai mult cu cât subiectul nostru ar fi dat apă la moară tocmai structurii și naturii ei comice. Pentru că subiectul nostru este, fi­resc, comedia. Plecăm de la ideea că, spre bine sau spre rău, ea, actrița s-a fixat de mulți ani, a prins rădăcini în solul comediei... Răspunsul țâșnește ca din pușcă — mai potri­vit pentru debitul ei verbal ar fi: ca din mitralieră — însoțit de o mimică năucitoare: zba­tere iute de gene peste ochii albaștrii zâmbet dezolat într-o expresie de împotrivire, sprân­cenele ridicate a uimire „peste poate”:
     Dar nu m-am fixat eu! Am fost fixată! Ceea ce e puțin altceva! Un altceva împotriva căruia nu poți să faci mare lucru, pentru că, la un moment dat, când făgașul este bătătorit, nici nu mai te accepta nimeni altfel. Nu te mai ia nimeni n serios. Ceea ce sigur că e ușor anormal. Normal, pentru un actor, este ca el să atace meseria din toate unghiurile, chiar dacă înzestrarea lui se dovedește a fi mai mare într-o anume direcție. Să zicem, comedia./. De altfel, când am venit la Teatrul Național nici n-am crezut că lucrurile se vor desfășura astfel. Am debutat cu Tofana, apui am jucat Nastasia Filipovna, după care, brusc, lucrurile s-au închis la capitolul asta și am intrat în făgașul comediei. Nu m-aș mira să fi fost din întâmplare, pentru că în exis­tența mea profesională multe au fost întâm­plătoare. Chiar și întâlnirea cu filmul. Am dat o sumedenie de probe pe timpul când eram la Piatra Neamț și nu le-am luat. Pe urmă m-am trezit distribuită în filmul lui Alecu Croitoru, Merii sălbatici pe urme au urmat pauze lungi, până la întâlnirea cu Geo Saizescu iar acum, spre exemplu, am reintrat în viața ci­nematografică după o absență de vreo opt ani. Cu trei filme deodată. Nu e agreabil, nici folositor, dar nu poți să spui nu, pentru ca ești avid să-ți exerciți profesiunea. Uneori însă, tot din întâmplare, ai parte și de întâlniri foarte plăcute. Uite, acum, am cunoscut-o pe Elisabeta Bostan cu care am făcut un film de tineret, gen musical, și mi-a plăcut atât de mult, și atât de bună a fost conlucrarea, încât mi-aș dori din tot sufletul să ne mai întâlnim... Asta dacă vrei să știi o dorință de-a mea...
 
     Vreau, dar încă n-am ajuns la dorințe. Deocamdată, aș fi vrut să-mi apui ce ți-ai do­rit atunci, la început de profesie, când nu erai încă fixată într-un gen anume.
     Întâi și întâi, când mi-am dat seama că poate am ce să caut în această profesie, mi-am dorit să intru într-un teatru serios, solid din toate punctele de vedere. Drept care am plecat de la Reșița — eu acolo mi-am început „cariera” — și m-am angajat la Piatra Neamț, care s-a dovedit a fi mai presus de tot ce-mi dorisem sau imaginasem eu. O școală de teatru extraordinară. Și au urmat șase ani de mărșăluială, într-un front extrem de onorant și este sigur ce pe timpul acela, stârnită de atmosfera de acolo, m-am gândit că aș putea să fac și puțin film. Dar nu știu de ce, eu n-am intrat multă vreme în vederile unor regizori. Ori partiturile nu se potriveau cu fasonul meu, ori eu nu eram interesantă, cert e că multă vreme „amorul” meu cu filmul s-a desfășurat cu intermitente și mai mult unilateral. În situația asta, firește că m-am fixat pe teatru și m-am lăsat și așezate în făgașul comediei și am fost chiar mulțumită că pot să-mi exercit profesia, că sunt tot timpul ocupată chiar dacă la un moment dat ajungi la o sastiseală de genul cu pricină... lar dacă nu-ți faci planuri sau iluzii, și dacă ai și răbdare, din când în când mai vine o întâlnire bună cu un personaj, cu un regizor... Pe urmă mai e ceva: când ai de-a face o viață cu un gen — în cazul meu comedia — începi să-I cunoști, să-i afli secretele, să te simți mai în largul tău...
 
     Asta mă gândeam și eu. Ce-ar fi să generalizăm puțin? Cum e cu comedia? Care sunt atuurile și handicapurile ei? Dar ale unui interpret de personaje comice?
     Ei, aici e aici: forța unui personaj de comedie este uriașă și tocmai în asta stă pericolul. Pentru că plăcerea publicului de a se amuza este atât de mare încât devine foarte ușor să strici un personaj și, odată cu asta, și gustul publicului dacă nu ești foarte atent. La comedie, tentațiile sunt foarte mari. În teatru, cel puțin, se simte imediat fluidul acela ce vine dinspre sale și merge cu tine și din pricina acelui val de simpatie, pe care-l simți extraordinar de puternic, poți fi tentat să faci rabat la calitate. Și dacă nu ești foarte atent, chiar faci! Sunt nuanțe infinitezimale care pot strica o relație comica. Un ton prea sus sau prea jos și gata! Efectul nu mai cade cum tre­buie. Pentru că mecanismul comediei este atât de fin, angrenajul ei atât de perfid pot spune, încât cea mai mică greșeală te costă imens. Se întâmplă oricui, chiar și actorilor foarte mari, să scape dârlogii cum spunem noi, să încarce mai mult decât trebuie și în clipa aceea spectacolul e ratat. După părerea mea, comedia este o dantelărie foarte fină, care trebuie „brodată” cu mare atenție și multă măsură. Indiferent de partitură. Pentru că, într-o viață de actor, te întâlnești și cu partituri care te duc spre un joc mai gros. Însă nu ai voie sa te lași...
 
     Ți s-a întâmplat?
     Mi s-a întâmplat, dar am avut șansa să mi se spună, dacă nu mi-am dat seama — și uneori nu mi-am dat seama. Poate că în momentul acela nu mi-a căzut bine, dar este sigur că mi-a folosit. E bine să-ți tragă cineva clopoțelul pentru ca devii atent. Doar n-ai nici un interes sa faci lucruri care-ți strică „firma”, nu? Oamenii se simt bine după o baie de râs sănătos, au nevoie de aceasta eliberare prin râs. Dar nu prin orice fel de râs... De aici răspunderea actorului — mare! — față de profesia sa. În vorbe, sigur că e ușor de spus. În lapte, lucrurile se complică puțin, mai ales în teatru unde se întâmplă să joci un spectacol zece, doisprezece ani și sigur că te plictisești la un moment dat, mai ales dacă se joaca des, iar spectacolele de succes se joacă des și mult. Și așa, din plictiseală, ești tentat să inventezi situații, „găselnițe”, ca să te distrezi și tu puțin. Asta sigur că nu este obligatoriu să facă rău spectacolului. Se știe că în „Gaițele”, Sonia Cluceru a inventat o serie de asemenea „găselnițe” care există adnotate pe textul de sufleur ca aparținându-i, și ele erau bune, funcționale, fiindcă erau în nota piesei. Dar exista și pericolul să faci niște ghidușii care nu aparțin deloc situației, autorului piesei, personajului. Și astea de regulă sunt și de prost gust. Chit că lumea râde. Și te aplaudă. Și te întrebi atunci de ce, tu, actor cu prestigiu și cu pretenții și cu statut de toată frumusețea, te apuci să faci concesii prostului gust, pentru trei aplauze și trei râsete. Culmea e că nimeni nu dorește lucrul asta. Dar el se întâmplă. Asta e comedia, cu pericolele ei, că uite am senzația ca abia acum ți-am răspuns clar la întrebare. La film, vezi, nu se întâmplă asta. Acolo s-a tipărit așa rămâne. Și chiar dacă tu ai fost tentat, la o dublă, să faci o prostioară, regizorul îndepărtează, la montaj, dubla cu pricina și-ți salvează onoarea.
 
     Dacă tot am ajuns, în fine, la film, spune-mi cum te-ai gândit de ce abia acum s-au îmbulzit solicitările, după atâția ani de pauză?
     M-am gândit, dar nu-mi explic de ce. Cred că tot întâmplător. Cu Geo Saizescu am lucrat demult și cam în toate filmele lui am avut și eu un rol. Probabil el are încredere în mine, eu, în mod sigur, am încredere în el și ne înțelegem. Cu Mircea Drăgan n-am lucrat niciodată până la Cucoana Chirița. Dar sunt cucerite. E un regizor care îmi da foarte multă liniște, pentru ce e calm, limpede, are programul exact stabilit, ceea ce este foarte important și confortabil pentru noi toți. Elisabeta Bostan, de asemenea, ți-am spus, este un regizor cu care mi-aș dori din suflet să mă mai întâlnesc. Sunt regizori care știu pe ce lume trăiesc, știu exact ce vor, și de la ei, și de la tine, ceea ce, până la urma, este spre binele filmului, firește. În Gaițele, nu e de mirare ca am fost solicitate, pentru că eu am jucat-o pe Fraila mai bine de opt ani în teatru și Horea Popescu a considerat că e normal să fac rolul și în film. Așa că „năpădeala” este și nu este întâmplătoare. Că doar n-am să-mi închipui eu acum, că regizorii și-au pus în cap să mă „exploateze” în fine! Deși, orice actor de-abia așteaptă să fie „exploatat”...
 
     Nu crezi că și vârsta le ajută acum pentru personajele de comedie? Am văzut mai rar ingenue comice...
     A! Sigur! Sigur, pentru că îți pasă mai puțin decât la 35 de ani, să zicem, cum arăți. Că ți se văd trei zbârcituri în plus, nu mai contează. Faptul că tot nu mai ești o minunată, tânără, fragedă, suavă îți dă o libertate extraordinare în comedie. Din nepăsarea asta pentru felul în care arăți, țâșnește o dezinvoltură foarte bună pentru ceea ce ai de făcut. Vreau să spun, de exemplu, că în momentul în care am început să facem probe de machiaj și de coafură pentru Gaițele, machieuza Nușa Rucăreanu l-a întrebat pe Horea Popescu: „Și cum ați vrea să arate Fraila? lar Horea, care este un mucălit și jumătate, i-a răspuns: „Așa... ca dracul cu coarne.. „ De altfel, Horea are o viziune foarte nostimă asupra personalului. El o aseamănă pe Fraida cu Olive a lui Popeye și așa și este: o desfulgită, o dezarticulată, o dezlânată...
 
     Ileana Stana, nu întreb, cum se întreabă copiii: pe cine iubești mai mult? În cazul nostru, teatrul sau filmul. Eu te-aș întreba de-a dreptul: pentru ce anume iubești filmul?
     Mă iei așa, ca să nu spun că eu, de fapt, iubesc mai mult teatrul. Dar dacă tot ți-am spus, pot să-ți spun și că filmul îmi place ca modalitate de expresie, în primul rând, firește, dar dincolo de asta, îl iubesc pentru că-mi ofere șansa unei verificări pe care nu o am în teatru. Șansa să observ tot ce nu este cum trebuie, deci să mă pot corecta. Pentru un profesionist, filmul este un material extraordinar de control: el îți dă „privirea dinafară”. Foarte important lucru... Acum, să nu te iei după ce-am spus apropo de teatru. Este adevărat că-I iubesc foarte mult, dar nici filmul nu-mi este indiferent, deloc. Și o să ce-mi place la nebunie, la film, sunt post-sincroanele. Este o muncă pe care mulți colegi ai mei o considere obositoare și pisăloage, dar care pe mine mă interesează enorm. Îmi stârnește inventivitatea, mă bagă în priză, îmi dă o satisfacție foarte mare, ce mai! Poate pentru că mă descurc foarte bine. Și cel mai mult îmi pIace să inventez ceva, când s-a pierdut banda-ghid. Sau să dublez. E o plăcere.
 
     Este, în primul rând, cred, o mare dragoste de profesie...
     Da. Este. Altfel, ce-ar mai fi de capul meu?... Sigur că sentimentul fața de profesie se mai și modifică pe parcurs, dar în orice caz rămâne ceva stabil, statornic, solid așezat. Ciudat este că la mine mai exista încă și pasiune. E un sentiment așezat, dar cu pasiune. Asta-i hazul...
 
     Chiar așa! Ce este hazul?
     Ha, ha, ha! Iartă-mă, dar mi-aduc aminte că, odată, Dinică întrebat, nu știu dacă într-un interviu sau așa, în particular, ce este talentul a răspuns: „Talentul este ceea ce noi avem și alții nu au!” Asta e și cu hazul. Haz au foarte mulți oameni și în viața particulară. Capacitatea de a-I exploata este priviIegiul unor artiști. Am cunoscut oameni care au un haz nebun și te uiți fermecat la ei, dar urcă-i pe scenă! S-a dus hazul! După cum cunosc actori foarte mari care au un haz nebun pe scenă iar în viața de toate zitele, nimic. Sunt șterși, triști, stinși. Hazul cred ca este și el o forma de talent.
 
     N-ai simțit niciodată dorința să faci o întoarcere de o sută optzeci de grade? Să schimbi macazul, cum se spune. Să treci pe linia rolurilor dramatice, de exemplu...
     Eu să-l schimb! Cum să nu? Mâine! Cu cine să vorbim? Eu sunt gata! Mă prezint în cea mai bună forme și o să vezi că n-o să aveți deziluzii. Dar ar mai trebui așa, ceva mic, neimportant: cineva care să-mi propune schimbarea asta. Nu. Eu sunt mai modestă. Eu îmi doresc doar un rol nou într-un spectacol nou, că în „Titanic...” numai Spirache n-am jucat. Un rol de orice fel. De drame, de comedie, în film, în teatru, în orice, rol să fie, nou să fie, bun să fie. Și să mă solicite cu totul. Să nu mai știu de mine, să nu mai știu decât de el. Și, pentru ca tot nu m-ai lăsat la început să-mi spun și eu o dorință, ziceai că nu e momentul îți spun acum: mi-aș dori un spectacol mai special... un show, de o natura — nu râde! — mai gravă, să aibă și poezie, și lirism, și, de ce nu? muzică frumoasă, poate și puțin dans, și atmosferă... E drept că nu l-a scris încă nimeni spectacolul asta, dar poate o să-I scrie. De ce să nu-l scrie?
 
     Închid casetofonul și mai vorbim, preț de o oră, despre câte în lună și în stele. Despre oameni, despre acel show care ar trebui să vorbească chiar despre ei, despre oameni și problemele lor foarte grave, dar nu cu aerul că li se dau lecții nu, ci cu... omenie. Despre tineret și nevoile lui. Are un băiat de 16 ani. E o vârstă foarte delicată, nu-i așa? Așa este! Am văzut ce succes a avut Liceenii? Am văzut! Despre actori și cât de mari pot fi ei, chiar atunci când nu au roluri pe măsură. Despre îndrăzneală și timiditate. E timidă? Oho! Ce, nu se vede? Nu, nu se vede. „Păi, vezi, asta e drama mea. Toți mă cred pe caii cei mari, femeia jandarm, bărbătoasă, stăpână pe situație, când eu mor de frică!” Vorbim, și pe măsură ce vorbim, show-ul acela pe care și-l dorește se înfiripează din nimic. Pentru că ea este, rând pe rând, tristă, îngrijorată, serioasă, nostimă, comică. Nu regret că am închis casetofonul. Tot nu puteam să redau nimic pe hârtie din acest spectacol numit Ileana Stana Ionescu.
 
     Rămânem cu interviul... Cu vorbele...
     Vai de mine! Să nu crezi că e puțin! Vorbele au și ele puterea lor..