Se poate discuta cât de cât voios despre un film ce se vrea cât de cât voios? Eu ştiu ce ştiu, punând această întrebare deloc retorică. Voioşia e un sentiment demult suspect — bănuit fie de superficialitate, fie de neseriozitate, pe mai scurt: urât. Arta, demult, se uita în doi peri la el şi îl ţine la distanţă, spunându-i când comic, când tonic, când ludic, când pudic. A fi voios, oricum, nu impune, azi, în ce mă priveşte, eu îl socotesc unul din sentimentele fundamentale ale operei de artă, inclusiv ale celei tragice. N-are importanţa însă ce cred eu, important este că noi facem puţine filme cu adevărat voioase iar regizorul român de cinema e prea puţin dispus să citească ceva voios despre el însuşi sau filmele sale. Pe propria mea piele, am simţit ce gafă am făcut când am abordat prea jovial un film cum nu se putea mai copleşitor, observând ca în casa eroilor, două frigidere stăteau faţa în faţă... De atunci mi-a pierit cheful de voioşie în observaţii — cum ar fi zis Călinescu — asupra filmelor noastre şi, recunosc, m-a cam luat teama. Cu filmul lui
Bratu, despre Angela
Evei Sîrbu, voioşia mi-a revenit şi având cu Bratu în comun o adorabilă aventură — aceea săvârşită în compania unei Fete fermecătoare — din care multe înţelepciuni dramatice şi serioase am tras, îmi voi permite să mă urc în acest taxi 9-B-2022 şi să dau glas câtorva naturale şi necrispate sentimente, de bucureştean, de bărbat şi de taxicoman, căci mă număr printre cei câţiva care formăm 053 şi abordăm tovarăşele de acolo cu apelativul extrem de eficace: „stimată duduie!"
Mi-a plăcut, deci, mult,
Anghel Deca. Imaginea lui are un permanent surâs, o vie şi sagace curiozitate, o privire naturală care face dintr-o platforma cu Trabanturi, la o bariera feroviară, un vibrato al realului. În acest film totul „vibrează voios" (expresia e a arhitectulai loanide!) sub ochii lui Deca. Mi-a plăcut, foarte mult, muzica lui
Ţeicu, care cheamă tot timpul la ritm, la joacă, la simpatie umană, cu pietonii, cu miliţienii, cu curţile, cu străzile; Ţeicu, am eu impresia, e adevăratul rezoneur al filmului, cu melodia lui care-ţi sugerează cam ce părere să ai despre tot ce se întâmplă pe ecran. Rareori se întâmplă aşa în filmele noastre. De obicei, totul se încredinţează cuvintelor... Mi-a plăcut foarte mult scenariul Evei Sîrbu. El are acel minim de întâmplare incredibilă care zguduie prejudecăţile de fiecare zi — e un film cu o şoferiţa, care, ce crezi, draga, se îndrăgosteşte de unul care urcă beat în taxiul ei! — pentru a trece apoi la acel tip de portret prin tuşe fine, uşoare, repezi, în care povestea se estompează treptat şi frumos, ca să lase loc „persoanei" care merge mai departe decât intriga. Italienii, apoi cehii, ne-au învăţat pe toţi, pâna şi pe americanii scenariului băţ, cum devine decisivă această tuşă, această lumină intimă a fleacului, acest ecleraj din detaliu, mai adânc decât orice mesaj vorbit. Peruca stupida a Angelei la prima lor întâlnire e mai volubilă (şi mai voioasă!) decât orice declaraţie de dragoste. Peruca asta spune totul despre cea mai simplă şi mai subtila idee a scenariului; dragostea e imposibilitatea de a te preface. lar aceasta
Dorina Lazăr este, cu adevărat, memorabilă. Nostimada — adică, ce-avem cu acest cuvint feeric? — e că aceasta Angelă e una din acele rare, foarte rare femei care, având tendinţa de a face tot timpul pe deşteapta, chiar e! Din acest acord —credeţi-mă, la fel de dificil ca dezarmarea atomică se deschide contradicţia pe care se bizuie întreg personajul creat de actriţă: toate vorbele ei deştepte foc, care, ca de obicei, prin acumulare, pot duce la acea iritare prea bine cunoscută lumii întregi şi nu numai barbştului — au girul unei tăceri care te linişteşte. Abia când tace şi observă, când se uită peste umăr sau în oglindă, când îl măsoară scurt pe cel de lângă ea, întinzând doar judecata unui surâs, cu adevărat inteligent, abia atunci, această Angela îţi dă garanţia deşteptăciunii ei profund simpatice, ca muzica lui Ţeicu. Cu Angela, ajungem într-adevăr mai departe: acolo unde în cinema inteligenţa nu se mai defineşte oral, iar moralul, nici el, nu mai ţine de vorbă, ci de chip, de irizaţiile lui abia perceptibile. O spun cu toată plăcerea de bărbat, când vezi un semen atât de norocos, — Bratu nu s-a înşelat cu nici o femeie din filmele sale şi nici una nu i-a înşelat ochiul de artist. Ferice de el, mai cu seama că nu s-a înşelat nici cu imaginea lui Deca, nici cu sunetul, nici cu decorul. Ci doar cu eroul principal — acest om care încă nu se simte bine în film şi îi rupe de multe ori secvenţele, înţepenindu-le şi îngreunându-le. Dar în filmografia unui regizor cu totul „înrobit” femeii ca să zicem aşa — un bărbat eronat n-o fi chiar moarte de-om. Sau greşesc tragic?... Am însă liniştea că printre certele sale calităţi de stil şi de înţelepciune, Bratu are şi acel umor atât de sărac la alţii — cu care să-mi înţeleagă îndoiala, mergând mai departe împreună, sănătoşi şi voioşi.
