Subiectul, transpus de Ioan Grigorescu în cadrele unui scenariu ce alternează inteligent privirea de ansamblu cu notaţia de amănunt, este bogat în fapte dramatice — încărcate, uneori, de o substanţă epică percutantă: secvenţele de stabilire a metodologiei insurecţionale, episoadele de confruntare ideologică cu cele de luptă armată se organizează în planul intenţiei, cel puţin — după legile unui spectacol cinematografic ce urmăreşte cu precădere reliefarea permanentei legături dintre oameni şi evenimente, dintre personaje şi istorie.
Sergiu Nicolaescu a abordat acest subiect de la înălţimea vastei sale experienţe de cineast — să nu uităm că el este regizorul român cu cea mai bogată filmografie, experienţă consumată totuşi în limite bine stabilite şi care-şi vădesc pe alocuri, forţa restrictivă... Regizorul a preluat în mod creator intenţiile de bază ale scenariului, retopindu-le într-o concepţie filmică exprimată de obicei prin planuri generale şi de ansamblu — ceea ce-i permite relatarea faptelor dintr-un unghi analitic, propice observaţiei, şi totodată dramatic, tensionat.
Nici individualizarea personajelor nu se face cel mai adesea decât în plan mediu (aproape deloc în prim-plan), ceea ce exprimă, cred, aceeaşi concepţie a realizatorilor filmului: de a nu-i izolat pe oameni de evenimente, de istoria pe care o trăiesc şi o înfăptuiesc... Observaţii similare se pot face şi în legătură cu dialogul filmului — care trebuie ascultat (şi înţeles) în funcţie de personaje, de ierarhia lor în vâltoarea evenimentelor.
O oarecare disproporţie în ritmica filmului intervine atunci când regizorul acordă spaţii exagerate, după părerea mea, întâmplărilor petrecute la cartierul general al trupelor germane din Moldova — al căror comandant era generalul Friessner, interpretat chiar de Sergiu Nicolaescu. De asemenea, regizorul — cunoscut prin apetenţa sa pentru scenele marţiale — nu-şi poate reprima plăcerea de a extinde astfel de scene (altfel, bine , făcute) peste necesităţile dramaturgice ale filmului. Minuţia reconstituirii Bucureştilor de odinioară nu este scutită de prezenţa câtorva amănunte urbanistice şi tehnice mult ulterioare epocii; evident, în contra intenţiei regizorului şi a semnatarilor imaginii (experimentatul Nicolae Girardi şi debutantul Sorin Chivulescu). Deranjantă este părăsirea „pe parcurs" a unor personaje şi linii conflictuale extrem de promiţătoare (de pildă ziaristul — excelent interpretat de Constantin Diplan, sau diferendul dintre cei doi tineri piloţi, român şi german, început în restaurant şi cu o interesantă posibilitate de „rezolvat" în aer). Spun toate acestea deoarece — în ciuda unor calităţi incontestabile, şi pe care cred că le-am semnalat cu exactitate — Ziua „Z" lasă, cel puţin în unele momente, impresia de a nu fi fost lucrat în regimul de rigoare estetică reclamat (cu necesitate, aş zice) de inportanţa evenimentului istoric oglindit în film.
De aceea, şi în cazul acestui film — ca în cazul atâtor alte filme româneşti cei care „duc greul” sunt actorii: Gheorghe Cozorici, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu, Ştefan lordache (indubitabil, „cap de afiş” — în ciuda rolului, de „negativ”. pe care-1 interpretează), Ion Besoiu, Ion Marinescu, Ion Riţiu, Cornel Gârbea, Marian Culineac, Val Paraschiv si altii 1n că. creionează — cu aplomb şi inteligenţă — personaje memorabile, a căror evoluţie este urmărita cu interes.
