REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Vorbirea noastră cea din toate filmele. Un nu pitorescului


Deşi filmul Pintea descinde, declarat, din baladă, deşi structura acţiunii şi viaţa imaginii se sprijină, cu încredere, pe umerii poeziei, alaiul de vorbe împrăştiate de ecran ni se înfăţişează suprinzător (la un prim contact, numai) de lipsit de podoabe stilistice, cenzurat cu severitate. În afara fondului muzical traversat de vijelioase ţipurituri, de sfâşietoare bocete maramureşene (fundal ce se constituie ca un memento dramatic), dialogul refuză să se înveşmânteze în sonoritatea poeticii verbale atât de particulare, de pitoreşti, a locurilor. Autorii (scenariul: Vasile Chiriţă, Dumitru Mureşan, regia: Mircea Moldovan) au lăsat filmul să coboare din timp, spre noi, ducând cu el sugestiile unui crez istoric, fără a jalona discursul verbal cu întorsături ale unui grai ce ar putea aparţine unei epoci sau alteia. Eroul, tovarăşii săi, sunt ai Maramureşului, dar şi ai ţării şi, poate de aceea, spusele lor esenţializează o înţelepciune care vine de departe şi de peste tot. Oameni ai faptelor, care nu au prea mult timp pentru vorbă, ei îşi transmit, uneori, gândurile, prin intermediul unor zicale, ca într-un joc al consensurilor, al unor coduri numai de ei ştiute. «Dacă am avea o căpetenie care să ştie meşteşugul armelor, altă făină s-ar măcina la moara noastră», îi spune un ţăran lui Pintea. «Una-i una şi două-s mai multe», sună răs­punsul altuia.
În general, replicile sunt scurte, capabile să fie prinse şi din zbor, din goana calului, oamenii nu stau mult pe gânduri şi, apoi, nici nu cunosc, sau ignoră cu bună şti­inţă ocolişurile, retragerea în spatele unei fraze, menajarea falselor sensibilităţi. Ne aflăm în faţa a ceea ce cheamă bărbaţi dintr-o bucată şi, pe cea mai mare parte a întinderii sale, filmul Pintea izbuteşte să comunice această certitudine şi cu ajuto­rul limbajului. «Ai cam zăbovit, Ştefane», i se adresează Pintea unuia. «A trebuit să-mi duc muierea». «Şi banii, nu?» — punctează protagonistul. «Şi» — sună, fulgerător, răspunsul acestuia. Remarcabilă şi semnificativă este continuarea duelului verbal dintre cei doi, învârtire obsedantă în jurul verbului «a tăcea». «Taci, mă» îi spune Pintea. «Degeaba». «Taci, mă».  «Nu tac!» «Amu îi tăcea» rosteşte viteazul, după ce a slobozit, implacabil, glonţul. Bărbatul care rezumă o întreagă durată istorică prin numai câteva cuvinte — «am fost şi om fi» — nu-şi poate îngădui luxul vorbei bogate.
O alungare a ispitelor pitorescului re­gional, a neaoşismelor invocate cu orice preţ, contribuie, benefic, la ţinuta generală a filmului.
(Cinema nr. 9, septembrie 1976)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dialogul in filme, dumitru muresan, magda mihailescu, mircea moldovan, pintea film, vasile chirita, vorbirea noastră cea din toate filmele

Opinii: