Este — nu curios, ci natural și foarte semnificativ faptul că România e țara unde au apărut, în același an, ba chiar în aceeași perioadă, trei remarcabile filme despre sat și treburile agricole. Trei filme foarte diferite, care privesc problema satului în trei momente: epoca primului război mondial (
Lumina palidă a durerii), momentul luptei pentru colectivizare (
Vânătoarea de vulpi), prezentul de ultimă oră (
O Iacrimă de fată). Arta filmului, artă care merită cel mai mult definiția dată de Stendhal romanului: „o oglindă plimbată de-a lungul unui drum” — arta filmului, prin trei povești deosebite, a pictat în mod strălucit complexa problemă a satului.
Filmul
Vânătoarea de vulpi (în premieră în această săptămână) provine din romanul lui
Dinu Săraru „Niște țărăni”, și a fost regizat de unul din cei mai originali și talentați cineaști români:
Mircea Daneliuc. Pe pagina de gardă a splendidului său roman, Dinu Săraru scrie așa: „Mă duceau la exasperare imaginile din literatură în care ni se descria un țăran continuu fericit și care nu mai știa ce să facă de bucurie că a venit, în sfârșit, revoluția socialistă să-l invite la colectivizare ca la o serbare. Firește că dreptatea era de partea revoluției, însă țăranul a înțeles greu acest Iucru, înțelegerea a fost dureroasă, tragică; el a avut clar sentimentul că se află pentru prima dată singur și fără apărare în fața istoriei [...] Așadar, se poate spune că am scris romanul „Niște țărani” din spirit polemic, dar și mai exact din dorința de a spune adevărul”.
De a-l spune, și, bineînțeles, de a-l găsi, de a-l explica.
Acest adevăr l-a tentat pe Mircea Daneliuc. Ne va descrie, cu o artă cinematografică uimitoare, conduitele și judecățile obtuze, stupide, primitive ale rezistenților. Filmul ca și cartea portretizează, îndeosebi, doi țărani, remarcabili prin demnitatea lor, dar și prin caracterul naiv al prejudecăților lor. Până la urmă, ei capitulează și se înscriu în colectivă. Nu atât grație „mizeriilor”, șicanelor și persecuțiilor, cât, mai ales, biruiți de faptul că satul, în majoritatea lui covârșitoare, acceptase înscrierea în colectivă. Fără entuziasm, ba chiar cu animozitate, dar aproape cu unanimitate. Care e adevărul aci? Cum se explică paradoxul? Care e adevărul care l-a intrigat pe Săraru. Sau Daneliuc? Un adevăr foarte simplu. Colectvizarea, în ciuda rezistenței țăranului și abuzurilor autorităților, colectivizarea, revoluția socialistă a agriculturii a traiului rural, avea de partea ei, avea ca aliat, însăși istoria. Dinu Săraru a nimerit formula exactă. Țăranul, scria el, „se afla singur în fața istoriei”. Cu corectivul că nu există ceva mai opus singurătății ca acel aliat care este: mersul implacabil al istoriei; un mers înainte care calcă și peste greșelile unora, și peste prejudecățile altora.
Filmul
Vânătoarea devulpi nu e o poveste cu evenimente, cu acțiuni, ci un continuu recital de dialog și raționamente abrupte, incoerente, mereu oprite în suspensie, mereu încâlcite, încurcate în alte judecăți. Filmul lui Daneliuc nu ne arată, plastic, adeziunea, quasi-unanimă, adeziunea deja realizată la colectivizare. Căci lupta se dăduse deja și victoria colectivizării fusese deja obținută grație unui eveniment revoluționar care explică totuI și care fusese marele merit al mișcării revoluționare. Iar „mersul înainte” al colectivizării se întemeia pe solide realități sociale; iată de ce filmul lui Daneliuc are, ca personaje, pe țăranul cu oarecare stare care nu înțelege evenimentele și, ca al doilea personaj, acele „majorități silențioase”, deja înscrise în colectivă, și pe care marea artă a lui Daneliuc le-a prezentat așa cum erau; așa cum am spus: „silențioase”, cu arțagurile lor „mute”.
Repet filmul nu are „evenimnte”. Cei doi eroi nu acționează, ci doar vorbesc, aparent incoerent, dar cu încăpățânare și demnitate. Doi buni actori au realizat acest recital de gândire. Unul e
Mitică Popescu, în rolul lui Năiță Lucean, celălalt e
Mircea Diaconu, în rolul lui Pătru cel scurt.
Fidel părerilor sale estetice, Daneliuc, aci ca și în
Proba de microfon, folosește numai înregistrarea „în direct”, fără post-sincron. Deosebit de faptul că acest procedeu este singurul sută la sută artistic, dar aci e încă și mai indicat. Aci, în această. poveste „de limbaj”, de vorbire, de vorbire gândită dar pe jumătate exprimată, aci imaginea — semnată de
Călin Ghibu — ca și scenografia se ridică și ele la rangul de personaj principal.
Magdalena Mărășescu, o strălucită debutantă, e autoarea decorurilor.
Sunt multe de spus nu numai despre acest remarcabil film, dar mai ales despre toate aceste trei diferite opere cinematografice românești care tratează, în toată complexitatea și varietatea, una dintre problemele de căpetenie ale vremurilor noastre, problema satului. Un studiu comparativ și detaliat al celor trei filme produse recent de cinematografia noastră ar fi plin de interesante idei.
