„Usturoi” sau Transilvania lui Groparu & co

     Trăim într-o ţară paradoxală şi nici cinematograful nu face excepţie de la regulă. Nu se putea altfel. În timp ce regizori profesionişti recunoscuţi în lumea întreagă, precum Puiu sau Mungiu, se străduiesc din răsputeri să adune ban cu ban pentru producţiile lor şi abia de reuşesc să realizeze un lungmetraj odată la cinci ani, filmele amatorilor proliferează. În principiu nu e nimic rău în asta. Tot omul are dreptul  la un hobby şi, de ce nu, chiar la mai multe. Şi de când tehnica a ajuns atât de permisivă (nu spun performantă pentru că filmele făcute cu telefonul sau cu tableta nu sunt tocmai artă) oricine e liber să se joace, pe gratis sau pe bani puţini, mobilizându-şi rudele, prietenii şi vecinii. Problema e că amatorii care în ultimii ani au ajuns cu producţiile lor pe marele ecran – vezi Toma Enache cu Nu sunt faimos dar sunt aromân, Kiki Vasilescu cu Terapie pentru crimă, Delia Antal cu D’Ora sau Mihai Mihăescu cu Fata cu ochii verzi  – cred că au intrat în breasla Cineaştilor, se iau în serios şi chiar încearcă să dea lecţii. Dacă n-ar exista această aroganţă, aceşti cineaşti de ocazie ar putea fi înduioşători cu ignoranţa lor profesională şi nepăsarea faţă de cele mai elementare reguli (vezi de pildă racordul de imagine sau săritura peste ax).
     Deşi face parte din aceeaşi categorie a amatorilor care încearcă marea cu degetul, Usturoi are o notă aparte, prin faptul că realizatorii filmului - un editor de imagine TV ca regizor, monteur şi producător,  Lucian Alexandrescu, şi un blogger în calitate de scenarist şi coproducător, Radu Bazavan zis Groparu  – s-au jucat de-a filmul şi nu se jenează să ne facă să înţelegem asta.
     Usturoi este o comedioară cu nostalgii kusturiţiene, pornind de la o firavă poveste despre rivalitatea dintre două clanuri de ţigani din zona Zalăului, care deşi sunt înrudite au avut şi au ceva de împărţit. Ce anume? Evident – banii. Clanul Usturoi este bogat, pe când clanul Ceapă e sărac. Conflictul se acutizează atunci când un băiat din familia pauperă se îndrăgosteşte de o fată din familia înstărită şi vrea să o ia de nevastă. Catalizatorii acţiunii sunt doi copii (unul dintre ei frate cu ipoteticul mire) din gura cărora aflăm toată tărăşenia şi care cred că au găsit o soluţie. Ei fug de acasă şi pleacă la Cluj ca să se facă actori pentru că, aşa cum au aflat de la televizor, doar politicienii, fotbaliştii şi actorii au bani. Se iscă o întreagă harababură în care sunt implicaţi membrii celor două clanuri, un rezoneur pe nume Ciarli Ciaplin, o ghicitoare escroacă, un bucătar, casiera unui cinematograf clujean, câţiva poliţişti, plus berbecul Pepe pe post de animal de companie.
     Realizatorii s-au jucat propunându-ne un amestec de pseudoreportaj, în care personajele vorbesc cu camera de filmat, în alternanţă cu scene jucate şi o distribuţie care adună laolaltă actori amatori de etnie rommă (majoritatea), cărora nu le lipseşte firescul, cu actriţe profesioniste (Elena Ivanca şi Ileana Negru de la Teatrul Naţional din Cluj) care ştiu să se prefacă a fi romme, şi cu personaje în propriul lor rol (maestrul bucătar din Sălaj, Mircea Groza). Cu toţii au pus umărul ca acest film să se întâmple. Ionuţ Turda, operator autodidact, a semnat imaginea, a montat alături de Lucian Alexandrescu, a fost regizor secund, a făcut genericul şi l-a jucat pe Trandafir, mirele fără bani. Mircea Groza s-a ocupat de logistică şi de hrănirea echipei de filmare. Actriţa Elena Ivanca i-a machiat pe ceilalţi interpreţi şi a ales costumele.
     Tuturor le-a plăcut joaca şi au făcut-o din dragoste pentru Transilvania. Campania publicitară a exploatat din plin acest lucru – „primul film independent produs exclusiv în Transilvania” – ceea ce a şi prins pe plan local (la Cinematograful Florin Piersic din Cluj, unde a ţinut afişul mai multe săptămâni la rând, el a făcut mai mari încasări decât oscarizatul The Revenant (!?!?). Dar dacă este să vorbim despre „cel mai ardelenesc film produs până acum”, cred că Marian Crişan ar avea ceva de spus.