Undeva în est

     La apariţia lor, romanele lui Augustin Buzura au atras cineaştii prin densitate dramatică, relevanţa evenimentelor evocate şi mai ales curajul de a rosti nişte adevăruri care, chiar plasate în „zona permisă” a obsedantului deceniu, prin forţa lor de iradiere, generalizare, acuzau întregul regim totalitar. Rând pe rând, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Nicolae Mărgineanu, Manole Marcus au tatonat „Vocile nopţii”, „Feţele tăcerii”, „Orgolii” pentru a încerca, a face să pătrundă pe ecran ceva din zbuciumul, dilemele intelectualului într-un sistem opresiv, dileme legate de raportul adevăr−minciună, refuz onest al compromisului laşitate, abandon moral. Tăcere complice devenită culpă comună. O căutare tensionată, obsesivă, autodistrugătoare, într-un sens, pentru personajele cărţilor lui Buzura — dar salvatoare de conştiinţă, demnitate — hrăneşte această proză confesivă, subtil analitică, cu o compoziţie din multiple planuri narative, generoasă în sensuri.
     Cu excepţia „Orgoliilor” devenit film, niciunul din proiectele anterioare n-au putut — şi se înţelege de ce — răzbate în sălile de cinema. Până astăzi când luăm cunoştinţă, după ani de refuzuri, de o versiune cinematografică (Undeva în Est) a romanului „Feţele tăcerii”, formă prescurtată, mult simplificată de autorul însuşi, în colaborare cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Colaborarea dintre cei doi a început mai de mult cu Pădureanca, interpretare liberă a povestirii lui Slavici, străbătută însă de obsesiile scriitorului contemporan: manevrarea conştiinţelor şi a sentimentelor de către o putere discreţionară. Ceea ce făcea farmecul, originalitatea romanului „Feţele tăcerii” fiorul lui psihologic−poliţist în cercetarea diferitelor feţe ale adevărului şi în evocarea lui dintr-o perspectivă istorică — victime şi călăi întâInindu-se, cu timpul, paradoxal, în acelaşi impas existenţial şi eşec social — se risipeşte în film într-un plan prea general, fără reculul meditativ−istoric. În centrul poveştii s-a păstrat încleştarea dură, fără nuanţe a celor antrenaţi de o parte şi de alta a baricadei în procesul devastator al colectivizării forţate. Al tragediei satului românesc începută în anii '50 pe care îi evocă filmul. Polii conflictului dramatic — ai „luptei de clasă” în terminologia consacrată — sunt fanaticul activist comunist, cu gândire şi metode primitive şi adversarul lui politic şi social, înstăritul Ion Măgureanu, devenit pentru activist un duşman personal ce trebuie urmărit fără cruţare. Cu bucurie sălbatică, uneori. Ambii sunt bine reprezentaţi de interpreţii aleşi de regizor atât pentru expresivitatea chipului cât şi pentru jocul lor pătimaş, deschis, energic respectiv Valentin Voicilă şi Remus Mărgineanu. Schimburi violente de replici (recunoaştem frusteţea unora, hazul lor proaspăt, replici strămutate din carte), schimburi de priviri încărcate de ură, gesturi disperate prevestind nenorociri, ele toate creează momentele tensionate ale filmului şi sunt urmărite cu interes în sală. Ca şi secvenţele vânătorii de oameni prin padure — urmărirea rezistenţilor înarmaţi sub conducerea ofiţerului Sterian.
     Influenţat de momentul istoric pe care îl are de ilustrat, regizorul cade uneori într-un fel de prezentare maniheistă a personajelor aflate în situaţii extreme, ţinând prea puţin seama de nuanţarea psihologică atentă, existentă în romanul inspirator. Îi reuşesc mai bine portretele de plan doi datorită distribuirii unor actori de mare forţă sau unor tineri care promit. Talentul lui Dorel Vişan face să trăiască pe ecran, credibil, acel braţ de fier al regimului, plutonierul Lupşe, oportunist şi viclean, laş în situaţii grele, sadic cu cei fără apărare, promovând cu cinism tactica dictaturii proletariatului: „Nu ştii? Te învăţăm. Nu poţi? Te ajutăm. Nu vrei? Te forţăm”. Cu o savoare deosebită, în care hazul natural al interpretului întâlneşte cu succes pitorescul replicilor din romanul lui Buzura — creează lon Fiscuteanu un popă uns cu toate alifiile pământeşti necesare supravieţuirii în condiţii dramatice. Construind mai mult din tăceri grele şi gesturi laconice, explodând doar în final personajul de mare frumuseţe morală, Stanca, Maria Ploae se impune din nou ca o interpretă modernă de mare vibraţie dramatică. Cu multă culoare realizează un portret în tuşe ironice, cel al activistei depravate, actriţa Marela Jugănaru.
     Un foarte tânăr interpret, Marius Stănescu, face să transpară drama ultimului vlăstar al Măgurenilor, zidit de tatăl său în pivniţă pentru a fi salvat. El sugerează chinul acestei stingeri lente, până la stadiul spectral, de cadavru viu. Opusă apatiei, fricii sale de acţiune, e agitaţia fraţilor săi mai mari, creionaţi în tuşă sigură de studenţii Constantin Florescu şi Sorin Cociş. Surprinzător debutul foarte matur ca rezultat artistic — al lui Călin Nemeş, într-un rol dificil, cel al căpitanului Sterian, în care sinceritatea gestului său patriotic, curajul rezistenţei, se amestecă, tulbure, şi cu o exaltare idealistă, de sorginte legionară, cât şi cu nevoia cabotină de spectacol, de narcisism al faptei temerare, dar zadarnice, cu consecinţe chiar tragice, atât pentru el cât şi pentru cei din jur. „Mă recunoşti? întreabă ofiţerul înarmat, coborât din munţi, pe un ţăran îngrozit de apariţia lui, apariţie urmată de obicei de crâncene represiuni asupra celor ce l-au adăpostit. — Nu, domnule Sterian, răspunde cu haz înţelept, omul. — Ce se spune în sat despre mine? e curios, orgoliosul erou al munţilor. — Să nu vă fie cu supărare, dar după atâtea nenorociri au ajuns să vă urască şi cei vii şi cei morţi.” Este o idee strălucit concretizată în film, aceea că orice extremism duce — cum spunea Ortega y Gasset — la o mutilare a omului, la o hemiplegie.
     Peisaje întunecate, fără perspectivă, o atmosferă aspră, tensionată, descrisă când în culori violente, dar cel mai ades mocnită, în nuanţe deprimante, agonice, ca de sfârşit de lume, realizează drept fundal dramatic al acţiunii regizorul împreună cu operatorul său Gabriel Kosuth. Nopţi neliniştite, în care pericolul pândeşte la tot pasul, zori tulburi în care victimele sunt aduse în faţa întregului sat, legate la stâlpul infamiei şi pedepsite ostentativ când de duşmanii dintr-o tabară, când din cealaltă; dimineţi agitate, cu figuraţie festivă în cadru, şi pionieri obligaţi să cânte „cu suflet” în cinstea noului activist sosit de la raion. Un tip spilcuit care înlocuieşte pistolul cu cravata, şi o perioadă de represiune la vedere, cu alta, perfid mascată sub lozinci noi. Iluzia se stinge repede, cu ultimul cadru din film, care cade ca ghilotina pe capul nostru: o sârmă ghimpată săgetează brutal cadrul şi închide simbolic în noul lagăr de după anii '60, pe toţi cei care nu-şi lepădasera toate speranţele.