26 aprilie. În preajma aniversării sale, a 60-a,
Gopo nu-şi vede capul de treburi. Acceptă totuşi un dialog legat de acest eveniment. Îmi dă întâlnire la sediul echipei de filmare a lungmetrajului său intrat în producţie,
Galax, omul-păpuşă. Mă bucur că discuţia nu are loc într-o bibliotecă de „maestru retras”, înconjurat de trofee şi amintiri.Voi vedea însă că locul ales are şi dezavantajele lui, căci este cuprins de cunoscuta stare de forfotă cinematografică. Vom fi mereu întrerupţi de şefi de producţie, recuziteri, scenografi, actori, şoferi şi alţi membri ai echipei de filmare care vin cu sufletul la gură să ceară regizorului un sfat „într-o problemă care nu suferă amînare”. Numai Gopo îşi păstrează calmul şi jovialitatea şi încearcă să răspundă cu amabilitate tuturor. Şi mie. Pare însă speriat de turnura festivistă pe care o poate lua dialogul şi încearcă să-mi sugereze politicos acest lucru. În timp ce el citeşte schiţa întrebărilor, îmi dă să văd o telegramă din partea unei uniuni de creaţie. E drept că Gopo va sărbători peste câteva zile 60 de ani de viaţă, dar simt parcă nevoia unui ton mai puţin ceremonios. E clar că şi interlocutorul meu. Îi spun că am înţeles încotro bate şi, renunţând la unele întrebări (îndelung elaborate) încep discuţia ceva mai relaxat.
D.D. Deci, am înţeles că nu vreţi să facem un interviu festiv. Cu toată oroarea de clişee,nu putem ocoli într-onasemenea împrejurare întrebările legate de trecut.Deci, ştim cu toţii că scurtmetrajul de animaţie Scurtă istorie a fost marea dumneavoastră lovitură. El nu a însemnat numai primul premiu „Palme d Or” al cinematografiei noastre, ci şi un moment de răscruce în evoluţia genului, o curajoasă ieşire din tiparele lui. Criticul italian Giannalberto Bendazzi vobea despre „revoluţia gopiană”. Când aţi început filmul bănuiaţi că el va avea acest destin?
I.P.G. Nu, dar îmi doream din tot sufletul. Lucrasem deja în animaţie, făcusem deja nouă filme, dar eram nemulţumit de felul cum mânuiam desenele, eram convins că nu-mi reuşesc şi că n-o să fac niciodată nimic. Şi aşa m-am apucat de primul meu film cu actori, un scurtmetraj de 45 de minute intitulat
Fetiţa mincinoasă. Voiam să mă apuc serios de filmul jucat pentru că prima mea tentativă fusese încununată de succes, am obţinut un premiu la Festivalul de la Edinburgh în 1955. Dar a trebuit să mă întorc la „arta a opta”. Pusesem bazele unui studio de animaţie şi tatăl meu mi-a pus „o pilă”, reclamându-mă la director.
D.D. Deci, v-aţi întors la animaţie cu forţa. Dar apropo de filmul cu autori, de unde aţi învăţat să-l faceţi? L-am auzit pe Jean Georgescu la o şedinţă a clubului criticii povestind că v-a văzut pe platou când filma O noapte furtunoasă.
I.P.Gopo Cred că nu există tânăr care să nu fi încercat, măcar o dată în viaţă, tentaţia de a face cinema.Norocul meu a fost că, încă de pe vremea aceea, când eram elev, mă strecuram pe platoul de pe fosta stradă Wilson şi, fără să fiu simţit, mă urcam pe planşeurile pe care sunt fixate reflectoarele şi electricienii erau fericiţi să lase totul în grija mea şi să joace table.
D.D.Dar nu se auzeau zarurile?
I.P.Gopo Nu, pentru că ei căptuşiseră cutia de table cu fetru.
D.D.Deci, aţi învăţat meserie „pe furate”.
I.P. Gopo Sigur că da. Cred că este modul cel mai serios de a învăţa o meserie, pentru că „a fura” înseamnă, de fapt, sete de artă.
D.D. Deci Jean Georgescu nu v-a observat?
I.P. Gopo Ba da. Pot să spun chiar că „am colaborat cu el”.Am fost fericit când m-a trimis să-i cumpăr ţigări „Carpaţi”. Pe urmă am devenit din ce în ce mai îndrăzneţ şi ajunsesem chiar să-i lipesc mustaţa lui
Beligan. Dar, între timp, eu făceam deja filme de animaţie.
D.D. Deci, aveaţi 19 ani.
I.P.Gopo De fapt, primii metri de desen animat i-am făcut la 18 ani, ajutat de tatăl meu, Constantin Popescu, şi de un funcţionar din cinematografie, care ulterior a devenit operatorul Ion Stoica.
(În acest moment suntem întrerupţi de directorul de producţie care îi aminteşte lui Gopo că peste o jumătate de oră trebuie să plece la „România Film”. Un actor (nu-i dau numele, pentru că la ora asta nu se ştie încă dacă va juca în film) profită de „pauză” şi vine să-l salute pe regizor, mirându-se cât de bine arată. „Vai, nu v-aţi schimbat deloc, dar deloc în ultimii douăzeci de ani” este o replică pe care o acuz în gând de flaterie. Mă uit însă mai atent la Gopo şi-i dau dreptate. Arată formidabil de tânăr şi de tonic. Reluăm.)
D.D. Să ne întoarcem puţin la Scurtă istorie. Înţeleg că a fost copilul nedorit.
I.P.G. Cam aşa ceva. Eram mulţumit de
Fetiţa mincinoasă. Mă pregăteam să fac filme cu actori. În general, eram foarte mulţumit de mine.
D.D. Atunci cum de v-a venit ideea să faceţi acest film?
I.P.G. Pentru că eram genial. (Râde autoironic). Cunoscându-mi slăbiciunea pentru animaţie, directorul studioului m-a provocat spunând că, de fapt, nu mă prea pricep la acest gen şi mi-e frică de dificultăţile lui. Eu i-am răspuns că ştiu animaţie, dar că ei nu-mi pot aproba scenariile pe care vreau eu să le fac. El m-a rugat atunci să-i arăt un scenariu respins. M-a pus puţin în încurcătură, dar i-am spus că am unul acasă. Mi-a spus să-l aduc imediat. Am fugit acasă şi am desenat un fel de scenariu despre istoria costumului. Ideea era că omul a purtat la început o frunză de viţă, apoi a purtat tot felul de veşminte de-a lungul secolului, ajungând acum în slip. În acea perioadă exista un film de mare succes,
Lumea tăcerii, şi ideea unei lumi care trăieşte sub apă m-a obsedat şi am folosit-o în film. Deci, în trei ore am fost înapoi şi am pus dosarul pe masa directorului. El s-a uitat puţin şi a spus „se aprobă”. N-am avut încotro şi m-am apucat să fac filmul
Scurtă istorie a costumului.
D.D.. Dar, din fericire, a ieşit altceva. Totuşi, chiar aşa uşor se aproba un scenariu?
I.P.G. Da, când am luat premiul la Cannes am aflat că scenariul era experimental şi abia atunci începea să se facă devizul.
(Suntem întrerupţi de cineva care vine să-l ducă pe Gopo la „România Film”. Ne dăm întâlnire pe a doua zi.)
29 aprilie. Când sosesc la sediul de pe strada Mircea Vodă, Gopo se află într-o discuţie cu operatorul filmului, Alexandru Popescu, fratele său. Reţin replica regizorului: ”Eu l-am văzut pe Kirk Douglas arătând pe ecran de doi metri şi, când l-am întâlnit, am constatat că-mi ajunge până la buric.” Reluăm discuţia.
D.D Filmografia dumneavoastră este un lung şir de „trădări”. Aţi trădat animaţia pentru filmul cu actori, apoi filmul cu actori pentru cel experimental...
I.P.G: Ştii, marea mea iubire este cinematograful şi ea îşi schimbă mereu înfăţişarea. Ia când forma filmului cu actori, când a filmului de animaţie. În primele mele desene animate, am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să-i egalez perfecţiunea tehnică. Am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, duioşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul. Am ales o temă neobişnuită în animaţie. Dacă el făcea feerii, eu am făcut o preistorie a feeriilor. Am inventat un personaj care nu excela prin frumuseţe, nici prin mişcare complexă. Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici să se uite galeş. Mi-am redus de bună voie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă. A crescut atenţia pentru fond. Am obţinut un film anti-disneyan, cu care am avut mare succes la Cannes.
Revenind la filmul cu actori, eu nu-l consider o trădare. Filmul cu actori este pentru mine un permanent experiment. Deşi fac mari eforturi de a fi original, îmi dau seama că îmi imit formulele obişnuite de lungmetraj. Încerc mereu să fac ceva neobişnuit. Noul meu film,
Galax, omul-păpuşă, îmi oferă un prilej asemănător. Există la ora actuală o mare cantitate de pelicule science fiction. Chiar şi firma Disney face greşala de a se încadra clişeelor unei mode. Ultimul ei film,
Tron, încerca o combinaţie de actori cu animaţie. Actorii sunt filmaţi în alb-negru şi fiecare fotogramă este colorată manual. E un film original în felul lui, dar calitatea scenariului nu este deosebită. Observând greşelile celorlalţi, eu vreau să fac un anti-film ştiinţifico-fantastic. Acest gen înseamnă de obicei o mare cantitate de machete şi trucaje şi un subiect-calapod, în care cei buni se bat cu cei răi şi primii câştigă. O excepţie face filmul
E.T. al lui Steven Spielberg, de unde şi marele lui succes. Subiectul este povestea unei farfurii zburătoare care aterizează pe pământ şi se întoarce pe planeta ei, uitând pe Terra un copil extraterestru, E.T. Or povestea asta „am văzut-o” deja în basmul lui Creangă „Povestea porcului”, pe care eu l-am interpretat în
Povestea dragostei. Prin el se vede neputinţa noastră de a face filme de mare spectacol, dar cred că ideea este bună. Povestea noastră are mult farmec pentru că-i explică pe aceşti Feţi-Frumoşi care „creşteau într-un an cât alţii în zece.” În
Galax am ales un subiect asemănător. Cred că ideea lui este foarte bună. Hitchcock spunea că ”dacă atunci când mă apuc să fac un film îi rezum subiectul într-o propoziţie şi, după ce-l închei, spectatorul iese din sală spunând acelaşi lucru, înseamnă că filmul e reuşit.” Dacă am povesti Galax în trei propoziţii, ar suna cam aşa: este povestea unui timid care îşi face declaraţiile de dragoste prin intermediul unui robot. E un fel de Cyrano de Bergerac. Ceea ce e nou este că, folosind robotul ca pe un telefon şi acesta având memorie, se programează primul robot afectiv. Tema filmului este victoria dragostei asupra tehnologiei.
D.D. Sunteţi un optimist incorigibil.
(Pe această idee întrerupem din nou dialogul nostru. Gopo va începe imediat un interviu cu Tudor Vornicu. La despărţire îi spun „La mulţi ani!” Pe 1 Mai este ziua lui.
5 mai
Intrăm direct în subiect
.
D.D. V-aţi impus atenţiei lumii animaţiei prin filme anti-Disney. Cred că de la o vreme încoace faceţi filme de animaţie anti-Gopo...
I.P.G: Îmi place ideea asta. Ştii, am obosit cu multiplicaţia, nu mă mai atrage prea tare să dau în lucru principalele desene animatorilor. Desenele au devenit un fel de scriere. Mă pasionează să las o vreme, să descopăr alte forme de expresie, mai aproape de arta plastică, de desenul aşa zis clasic. În
Studiu opus 1 am încercat o apropiere între desenul animat (sau caricatura animată) şi operele marilor maeştri. În acest film, ca şi în celelalte experimente cu nisip, cărbune, păr, lănţişoare sau tutun, se poate vorbi despre un autor anti-Gopo, dar cel care s-a format deja prin filmele lui. Cred că este şi un film „foarte Gopo”, pentru că lucrez singur şi direct şi pot avea o viziune mai personală. În filmele cu omuleţul primează „creierul”, iar în cele experimentale „sentimentul”.
D.D. Cu toate că v-aţi dedicat în ultima vreme experimentului, nu v-aţi pierdut afecţiunea pentru omuleţ. Aţi simţit nevoia să-i dedicaţi un lungmetraj care cuprinde secvenţe antologice din filmele avându-l ca protagonist. Socot iniţiativa un moment de mare interes pentru istoria artei a opta. Nu credeţi însă că titlul ”Quo vadis homo sapiens?” nu este menit să atragă spectatorul obişnuit, cel care, sunt convinsă, nutreşte simpatie pentru omuleţ?
I.P.G. : Am avut mai multe titluri, dar mi-am dat seama că pierd cu fiecare un număr de spectatori. Cred însă că pot şi cîştiga alt număr de spectatori cu titlul ales.Vezi, este o problemă mai complicată, care decurge din perisabilitatea artei cinematografice. Orice mare operă transpusă în cinema, ca de pildă Shakespeare sau Molière, îşi pierde după o vreme calităţile artistice şi capătă valoare documentară. În timp, ele sunt privite numai cu o anume dispoziţie nostalgică. Cred că filmul se naşte din cuvânt. Dacă moare filmul, rămâne cuvântul. Nu ştiu dacă eu am făcut această descoperire, dar am simţit-o pe propria-mi piele. Se scrie mult despre
Scurtă istorie şi de multe ori am constatat că acel film există mai mult prin cuvânt decât prin imaginile lui. Am întâlnit multă lume care a auzit sau a citit despre peliculă, dar nu a văzut-o. De aici s-a născut această teorie a mea. Cred în durabilitatea cuvântului. Primul lucru important pentru civilizaţie a fost numirea lucrurilor, botezarea lor prin cuvinte. Prin ele necunoscutul a devenit mai accesibil. Am descoperit asta când am inventat cuvântul „Gopo”. El se află în toate dicţionarele de film. De aceea n-am vrut să dau un nume omuleţului. El este mult mai pronunţat decât dacă ar fi avut un nume, iar prenumele omuleţului este „al lui Gopo”.
Quo vadis homo sapiens? Nu este numai un nume de film, ci şi subiectul lui, formulat pe scurt. Deci acţiunea omuleţului este recomandată ca „sapiens”, iar întrebarea este neliniştea lui, care cere răspuns. Sunt sigur că aceste cuvinte vor trăi multă vreme. Cred că în cinematograf arta cea mai durabilă este desenul animat. El nu se demodează niciodată.
D.D. Chiar aşa?
I.P.G.: Chiar aşa. Uite, putem face din nou
Albă ca zăpada, dar filmul lui Disney nu se prăfuieşte. Chiar şi desenele animate primitive rămân veşnice, ele nu au vârstă, aşa cum nu au nici Disbey sau Picasso.
(Ne întrerupem din nou discuţia pentru o problemă de producţie foarte urgentă. O armată de colaboratori vine să hotărască, în fine, cum va arăta Galax. Ieşind, mai prind câteva frânturi de propoziţie despre peruca păpuşii gigantice, dacă va fi blondă sau brună. Sunt şi eu curioasă)
11 mai
Ne reîntâlnim cu ocazia sărbătoririi lui Gopo de colegii de la „Animafilm”. Se deapănă amintiri despre începuturi, despre entuziasmul pionierilor, despre farsele pe care şi le făceau, pe atunci foarte tinerii animatori. Se ţin toastruri, se vorbeşte despre „tinereţea fără bătrâneţe”a maestrului. Gopo îşi şterege, pe furiş, o lacrimă. Îşi revine însă repede, glumeşte cu cei din jur. Mă salută jovial şi-mi spune că trebuie să plece în jumătate de oră să vadă probele cu actorii. Mă hotărăsc să nu-l mai chinui cu întrebări. Mai apuc să-i zis doar:
D.D.:Deci, vă sărbătoriţi prin muncă..
I.P.G.: După cum vezi.