Secretul Iui Bachus îl știe toată capitala, mărturie, cozile impresionante la casele de bilete. (O comedie amară despre denaturarea condiției umane, supusă în alambicuri complicate, unor transformări aberante, toxice pentru întreaga noastră colectivitate.) Reflectând asupra cronicii destinate acestei rubrici, m-am întrebat ce secret deține
Dinică în arta de a însufleți un personaj secundar (oare?), căci marele actor nu interpretează, nu joacă rolul, nu este distribuit și retribuit, el este, cât durează filmul, directorul I.A.S.-ului, Gheorghe Cercel. Apariția derutantă, în primele secvențe, când echivocul plutește asupra identității sale de turist bogat, încercând transplantul straniu al unor tehnici de cucerire amoroasă, de pe alte meleaguri, în apropierea unui sat cu probleme de agricultură... derută accentuată prin prezența elegantului afacerist, cu ochelari negri și eșarfă, de cel mai desăvârșit bon-ton în pivnițele tenebroase ale lui Bachus. Dinică are mister, atracția sa e irezistibilă, te incită, te frământă în fotoliu, dă probleme, într-un cuvânt te-a prins. Când captura e gata, urmează regalul. Cu economia de mijloace ale celei mai desăvârșite tragedii clasice raciniene, respectând unitatea de timp, loc și acțiune, Dinică-Cercel se lasă studiat, privit din toate unghiurile, plutind în propriul său suc, respirând aerul propriului său ambient, creat, se presupune cu efort, inteligență, ochi sigur și bun gust, la rece, meticulos. De fapt, cine ești dumneata domnule Cercel? Un mandarin, tabieturi și plăceri naturalizate, cu voluptatea ceremonialului „breakfastului”, incluzând și conversația la cafea... un estet ce știe prețul și consuma frumosul vestimentar sau frumoase făpturi mai sumar înveșmântate... un manager fără scrupule, fără suflet, fără slăbiciuni, montând și explorând nonșalant mecanisme sigure, diabolice, ale slăbiciunilor și defectelor omenești... un puternic, cu om de casă șofer, valet, plătindu-și complicii curat, cu cecuri la purtător... un jucător lucid, obișnuit cu mize mari, cea mai mare fiind propria sa viață. Scena logodnei este memorabilă. Aristocratul în smoking alb, elegant ca Petronius, cu zâmbetul lucid ironic, disprețuitor, deasupra mustății tunse, mai rafinat decât a lui Clark Gable, rămâne deasupra viermuțelii abjecte a troglodiților căptușiți cu blănuri de zeci de mii. Personaj secundar, acest tip, director de termă, are suplețe, distincție, personalitate. Malefiența sa este subterană și de aceea mult mai periculoasă. Determinațiile psihologice ale „filosofiei sale de viață” se lasă mai greu descifrate, uneori în secvențe de un laconism filmic desăvârșit. Jocurile sunt făcute, iar când ruleta se oprește necruțătoare, bossul, cu calm desăvârșit, la fel de englezesc, ca și costumul său impecabil de vănătoare, oprește ticăitul propriilor sale rotițe vitale. Rolul lui Dinică devine un model al înaltei cote atinse de școala noastră interpretativă, iar filmul așază o bornă înaintată iî istoria comediei cinematografice românești.
