Un tânăr de vreo 30 de ani (
Bogdan Dumitrache), stabilit în Bucureşti, se întoarce val-vârtej în orăşelul său natal (neidentificat), unde mama sa (
Nataşa Raab) a făcut un atac cerebral. Starea de dezordine mintală în care o găseşte îl sperie şi mai tare, dar e asigurat că accidentul e unul minor şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţa, pacienta e complet lucidă şi chiar bine dispusă. Dar este ea cu adevărat în afara oricărui pericol? Devotatul ei însoţitor nu se poate abţine să-i chestioneze pe faţă comportamentul - oare e normal din partea ei să spună lucrul cutare sau să facă gestul cutărică? -, şi acesta e doar începutul paranoiei lui, care constituie principalul obiect al investigaţiei lui
Adrian Sitaru în noul lui film (cel de-al doilea),
Din dragoste, cu cele mai bune intenţii.
Scenariul lui Sitaru e construit, cu subtilitate, ca o succesiune de mici alarme urmate de dezamorsări parţiale şi apoi de reactivări, succesiune menită să-l prindă şi pe spectator, într-o anumită măsură, în această paranoia, lăsând totodată loc pentru suspiciunea că principalul pericol la adresa mamei e alarmismul hărţuitor al fiului. Sitaru se pricepe să amestece semnalele că e bine cu semnalele că s-ar putea să nu fie atât de bine. Pe de-o parte, doctorul (
Adrian Titieni) care o îngrijeşte pe mamă se comportă ca şi când ar şti ce face, iar pacienta are încredere în el. Pe de altă parte, arată ca un om demodat, provincial până în măduva oaselor, prin excelenţă
mărunt - n-arată ca
o autoritate. Pe de-o parte, salonul e curat, pereţii - proaspăt vopsiţi, personalul - atent (pacienta e o personalitate în oraş). Pe de altă parte, în salon nu există nici măcar un ventilator care să lupte cu zăpuşeala verii, iar pe coridor se desfăşoară o zgomotoasă lucrare de renovare. Deci cum ar fi mai bine pentru bolnavă? Să fie mutată la cealaltă doctoriţă (
Clara Vodă), în privinţa căreia semnalele sunt, iarăşi amestecate? Să fie mutată, fie şi cu forţa, într-un oraş mai mare? Evident că, de la prietenele care vin să o vadă până la amicul doctor (într-un oraş mai mare) al fiului ei, toată lumea are păreri şi recomandări, adesea contradictorii, care intensifică paranoia fiului şi terorismul lui împotriva mamei, a tatălui (
Marian Râlea) şi a prietenei (Alina Grigore) venite după el de la Bucureşti.
La această inginerie dramaturgică delicată, care menţine o stare de criză la foc mic pe toată durata filmului (producând şi un comic destul de pervers, cu o nuanţă Hitchcock-Polanski), Sitaru adaugă un pariu regizoral: protagonistul e văzut aproape tot timpul din unghiurile subiective ale celorlalte personaje de pe lângă el. Cu alte cuvinte, în cea mai mare parte a filmului, naraţiunea se articulează cinematografic prin trecerea ştafetei privitului de la un personaj la altul, protagonistul fiind singurul căruia i se refuză acest privilegiu, singurul care se nu se află decât
sub observaţie. E vorba despre priviri / cadre lungi, foarte solicitante tehnic - în primul rând (sau, dacă nu primul, atunci cel mai evident) pentru actorul Bogdan Dumitrache, care în vreo două secvenţe trebuie nu doar să stea de vorbă cu camera ca şi când ar fi tatăl, respectiv prietena lui (ale căror voci îi răspund din
off), ci să şi danseze cu ea (luându-i-o înainte, lăsându-se ajuns din urmă şi depăşit, mergând "umăr la umăr" cu ea pe stradă sau pe culoarele spitalului). Sitaru, care a experimentat cu camera subiectivă şi în filmul său de debut,
Pescuit sportiv (unde pasarea ştafetei privitului dinamiza un triunghi erotic), a învăţat din acea experienţă: mişcările camerei sunt mult mai line aici (dincolo erau hurducăite), ca şi predările / preluările de ştafetă, şi lipsesc cu totul şotiile amatoristice - nimeni nu vine spre cameră ca s-o pupe sau ca să-i dea o palmă.
Cu toată noua lui prudenţă, Sitaru continuă să caute complicaţia, aventura tehnică, variaţiunea care îl obligă să rezolve o nouă problemă (de exemplu, o oglindă care face ca posesorul privirii să intre şi el în cadru*)). E un
entertainer - chiar şi nepunând la socoteală jocul cu unghiurile subiective, mizanscena lui prezintă numere de virtuozitate (du-te-vino-ul de doctori, infirmiere şi vizitatori care se creează la un moment dat în salon) şi idei vizuale năstruşnice (masca de iepure purtată de o altă bolnavă, desfigurată într-un accident). Sitaru se conformează, aici, principiilor stilistice de bază ale "noului cinema românesc" născut din
Moartea domnului Lăzărescu (de altfel, filmul său poate fi văzut ca o completare la ...
Lăzărescu: ce-ar fi dacă, de data asta, spitalele ar fi mai curînd OK, iar problema ar constitui-o însoţitorii bolnavilor?) şi, în acelaşi timp, îşi păstrează o certă independenţă, rezolvându-şi cu brio o listă personală de probleme şi curiozităţi tehnice, rămasă de la filmul precedent (asta la nivel regizoral), şi (la nivel dramaturgic) jucându-se cu minţile spectatorilor într-un mod care pare intim legat de tipul lui particular de umor. Recent proiectat, în premieră mondială, la Festivalul de la Locarno, acest film sclipitor va intra pe ecranele noastre în toamna lui 2011.
