La început a fost operatorul. Nici regizorul, nici scenaristul. Operatorul. Reporterul. Vânătorul de fapte-evenimente sau anonime. Congresul sindicatelor sau doamnele Madridului ieşind de la messă. Încoronarea ţarului sau bébé luându-şi dejunul. Şi pentru că istoria cinematografului a trebuit să-I consemne şi pe el i-a dat un nume: Lumière. Sau Figueroa. Sau Gologan. De fapt e unul singur: omul cu aparatul. Poetul luminilor şi al întunericului. Al adevărului banal şi al adevărului transfigurat. Ovidiu al nostru e Artistul cu majusculă. Universal şi atât de concret naţional, atât de personal, de inimitabil. Figueroa a creat o şcoală. Uruşevski, un curent. Matras, o pleiadă de admirabili tehnicieni. Gologan, de la care au învăţat meserie mulţi, nu poate fi urmat. Arta lui nu se poate «fura», pentru că vine din temperament, din tradiţie. Din reşedinţă străbună, precum Enescu, precum Brâncuşi. Cu primul întâlnirea i-a fost bunăvestire. Compozitorul s-a lăsat filmat, dar l-a ambiţionat pe reporter: «Dar creierul, tinere, creierul se poate filma?» Gologan n-a făcut de-atunci decât să-i dovedească lui Enescu puterea imaginii de a cuprinde ideea. De a materializa spiritul. Certificatul de eternitate a artei efemerului.
Scrisoarea lui Marin către «Scânteia» sau
Primul 1 Mai liber,
Floarea Rarăului sau
Moara cu noroc sunt tot atâtea momente istorice sau imaginare devenite şi prin truda şi talentul operatorului, fapte de artă. În concepţia lui frumosul înseamnă mişcare spre idee, nu răsfăţ al formelor. De asta arta lui Gologan s-a acordat mai bine cu personalităţi clasice ale cinematografului nostru: cu
Victor Iliu, cu
Liviu Ciulei, cu tânărul — dar devotat aceluiaşi cult al măsurii —
Mihai lacob.
Reportajele lui Gologan se caracterizează prin efervescenţă, pasiune a faptului nou; documentarele, prin contemplare dinamică a peisajului uman şi natural. Până la
Moara cu noroc, în filmul jucat, încadraturile corecte, compoziţiile bine gândite, portretele urmărind tensiunea interioară a personajelor (
Viaţa învinge, Nepoţii gornistului, Cu Marincea e ceva) îl defineau pe meşterul serios, profund, dar încă timid, autocenzurat. De fapt operatorul nu-şi găsise nici partitura să-l stimuleze, nici regizorul care să-l descătuşeze. Talentul lui a vibrat în major prima oară în concertul oferit de Slavici-Iliu.
Am revăzut
Moara... la un cinematograf din Roma, cu un public de tineri, la începutul anului '70. Povestea trena uneori, actorii jucau cam apăsat, dialogurile erau sec traduse şi totuşi nimeni nu părăsea sala. Un fel de vrajă a văzului te ţintea locului, tensiunea venea nu atât din conflict, cât din umbre, din penumbre, din atmosfera exterioară pictând uneori mai interesant decât cea interioară. Oamenii vorbeau mult, dar aparatul lui Gologan ignora cuvântul, căutând în ochi, în tăcerea ostilă, gândul, sentimentul. Desigur, erau şi siluete admirabil filmate, în contre-jour; Lică Sămădăul galopând spectaculos prin pădurea incendiată, compoziţii foarte frumoase, mişcări de aparat savante, un fluid al mişcării care exprima grafica pasiunilor. Dar eu preferam dialogul acela mut dintre vizitiu şi femeia de la han, căutătura aprigă pe sub gene a
Olgăi Tudorache, încăpăţânarea disperată dar şi oboseala surprinsă pentru o clipă de aparat în privirea lui
Colea Răutu. Aşa cum, din atâtea pagini antologice ale
Pădurii: pregenericul atât de original — cortegiul de ostaşi păşind spre moarte, execuţia din pădure, euforica scenă a sărutului scăldată într-o lumină dulce, de sonet petrarchian sau finalul — şoc de lumină când privirea Anei devine strigăt vizual — din toate eu iubesc mai mult reflectorul acela ce cutreiera bezna tranşeelor în căutarea conştiinţelor. lubesc clipa de adevăr amar din ochii până atunci rigizi ai lui Bologa şi liniştea aducătoare de moarte de la masa tăcerii brâncuşiene.
Victor Rebengiuc are aici portretele cele mai expresive din cariera lui cinematografică. Dar nicăieri, chipul dur şi absent, întors cu obstinaţie doar spre el însuşi, n-a fost provocat mai aprig, mai bărbăteşte la un dialog cu viaţa şi cu moartea decât în scena amintită. De către acest conlocutor plin de har — Ovidiu Gologan — care ştie că adevărul începe şi sfârşeşte cu ochii.
