Cronica animației
Dacă s-ar iniția un referendum pentru desemnarea celui mai bun film de animație al anului 1982, aş vota fără doar şi poate
Micul toboşar de
Virgil Mocanu. Optiunea ar putea părea influențată de premiul internațional pe care l-a obținut deja la festivalul de la Leipzig, botezat atât de romantic „Don Ouijote”. La ora la care scriu, acestei distincții i s-a alăturat primul loc în competiția națională, „Cupa de cristal”. Dar
Micul toboșar merită mai mult decât o consemnare a succeselor competiționale. El este filmul unui mare pariu. Al unei încercări nu lipsite de o intonație orgolioasă. A anima tablouri de Pieter Bruegel, iată o inițiativă ce pare plasticienilor un sacrilegiu, iar meseriaşilor artei a opta, o primejdioasă îndepărtare de „specific”. Autorul aparține ambelor bresle, el s-a putut confrunta cu îndoielile formulate din unghiurile lor de vedere, a luat cunoştință de ele
, dar n-a renunțat la proiect. Sfidarea sa s-a dovedit clarviziune.
Micul toboșar este un omagiu adus lui Bruegel dar şi o reflexie asupra putinței omului de a ține piept forțelor morții. Calea sugerată: înfrânarea instinctelor agresive. Este o idee pe care regizorul o propune în urma unei lecturi inteligente a operei atât de plină de sensuri a celebrului flamand. El are inspirata idee de a desprinde dintr-un tablou un personaj desemnat să-i concretizeze interpretarea: „micul toboşar”, un copil care străbate scenele unde se petrec atrocități pe care cântecul său patetic le întrerupe. Lăncile nu mai străpung trupurile tremurătoare, pumnalele sunt aruncate şi oamenii se avântă iar în învolburatele dansuri. Prezența delicatului personaj semnalează triumful rațiunii.
Demonstrația lui Virgil Mocanu se întemeiază pe un mare respect pentru plastica originală, a cărei trudnică animare este o performanță a echipei sale formată din: Doina Botez, Despina Buneciu, Adrian Gherghe. Gest de cultură,
Micul toboșar evită cu inteligența pericolul estetismului şi dovedeşte cu sensibilitate că eseul poate adopta un ton ataşant.
