REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Un edificiu exterior al unui adevăr interior


     În penumbră, un personaj principal: pictoriță de costume
     Primăvara plină de trandafiri albi, galbeni, roșii care colorează în cald visurile noastre. O primăvară de bibliotecă printre sute de fotografii de album ale anilor '20. Realitatea propusă: un scenariu al regizorului Șerban Marinescu inspirat din opera lui Camil Petrescu. Te simt surprins, dezorientat, agățat în memoria captivității de opera lui Camil. Cu ochi obosit începi prin a pătrunde în enigma­tica lume încremenită a fotografelor și instan­taneelor din epocă: senzația este de a intra într-un spațiu claustrat pus la adăpost de eventuale tulburări. Selecționezi și sintetizezi trecutul păstrând câte un mic detaliu, un reper — de aici începi să imaginezi... Plouă cu pene albastre peste doamna T., plouă în trist peste Ruscanu, se amestecă șerpi în sufletul lui Sinești, se adună atâta zâmbet nedumerit peste Demetru Ladima,.. o lume proprie în care fiecare element, accesoriu de costum are încărcătură expresivă potențată de o mul­țime de conexiuni, deschise mereu pentru noi precizări și nuanțări. Imaginezi discutând îndelung cu acea lume, aduni gânduri printre catifea și mătase și începi a crea un costum, „o ființă” exterioară care să poată comunica ce se petrece înlăuntrul personajelor. Costu­mul este o invenție perpetuă, exclusiv protejat în metaforă, un edificiu semantic expresiv al unui adevăr interior. Folosești acea culoare capabilă a surprinde cele mai fine trăsături și gânduri. Și, peste tot, timpul care trece as­cuns voinței noastre. Încep filmările în iarna care se plimbă pe străzi, noi, cu zâmbet dis­cret, tremurăm în toamna care ar fi trebuit să fie timpul filmului. Încep într-o lume împărțită între frecvența vibrațiilor unei cutii metalice și misterul unui spațiu subteran. Pe infinitul din adâncul ocnei de sare se prelinge în ecou și vertij o echipă de filmare — o procesiune gravă într-o lume halucinantă de umbre. Pri­mul „motor” se aude în acest spațiu imens cu aer trist care comunică parcă decepția exis­tenței.
     De la prima apariție, costumul unui perso­naj trebuie să manifeste ciudățeniile, maniile, datele sale, să transmită ceea ce mai târziu se povestește. Fiecare personaj este înveșmântat în lumea sa proprie de culoare în care se scufundă și care-i dă lumină. Culoarea lumii lui Ruscanu este intermediară, de semi-întu­neric, o culoare cernută a alunecării luminii de zi într-o dulce penumbră. Lumea de alb este culoarea lui Dorcea, resemnat să-și con­sume drama până la capăt. Încerci a înfățișa, a reconstrui o lume proprie filmului: o lume a zgomotelor, a incertitudinilor, a disperării. Și cum, uneori, soluțiile tehnice existente nu sunt destul de expresive, unii din noi le inven­tează și astfel te trezești privind fascinat, de pe poziții serios consolidate, un fel de trape­zoid cu rulmenți pornit pe un drum din fire subțiri de oțel, din care se filmează în cupola CEC-ului, unde este construită o lume posi­bilă și ireală. O secundă de zbor suspendat — o clipă de tăcere îngrozită. A trecut se­cunda, ochiul albastru, verde, maro sau ne­gru a oftat liniștit, agitația și lupta cu lumina, cu lumina care se duce, reîncepe. Un ultim retuș la o eșarfă aurie, înainte de a auzi para­lizantul: motor!...
     ...Un rezumat a ceea ce a fost. O lume ale cărei taine, spaime și visuri sunt încă păstrate de cei care au făurit-o. Freamătul și vacarmul din timpul filmărilor continuă să pulseze alături de acel calm apropiat al sfârșitului. Mai departe, încerci să estompezi treptat trăsăturile afective care se vor pierde printre amintirile de alb, roșu sau violet. Uneori reușești, al­teori rămâi cu regrete lângă dedicația eternei doamne: „Te iubesc, iubirea mea, iar­tă-mă".
(Cinema nr. 1, ianuarie 1989)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: domnisoara aurica film, oana paunescu, pictorita de costume

Opinii: