În penumbră, un personaj principal: pictoriță de costume
Primăvara plină de trandafiri albi, galbeni, roșii care colorează în cald visurile noastre. O primăvară de bibliotecă printre sute de fotografii de album ale anilor '20. Realitatea propusă:
un scenariu al regizorului
Șerban Marinescu inspirat din opera lui Camil Petrescu. Te simt surprins, dezorientat, agățat în memoria captivității de opera lui Camil. Cu ochi obosit începi prin a pătrunde în enigmatica lume încremenită a fotografelor și instantaneelor din epocă: senzația este de a intra într-un spațiu claustrat pus la adăpost de eventuale tulburări. Selecționezi și sintetizezi trecutul păstrând câte un mic detaliu, un reper — de aici începi să imaginezi... Plouă cu pene albastre peste doamna T., plouă în trist peste Ruscanu, se amestecă șerpi în sufletul lui Sinești, se adună atâta zâmbet nedumerit peste Demetru Ladima,.. o lume proprie în care fiecare element, accesoriu de costum are încărcătură expresivă potențată de o mulțime de conexiuni, deschise mereu pentru noi precizări și nuanțări. Imaginezi discutând îndelung cu acea lume, aduni gânduri printre catifea și mătase și începi a crea un costum, „o ființă” exterioară care să poată comunica ce se petrece înlăuntrul personajelor. Costumul este o invenție perpetuă, exclusiv protejat în metaforă, un edificiu semantic expresiv al unui adevăr interior. Folosești acea culoare capabilă a surprinde cele mai fine trăsături și gânduri. Și, peste tot, timpul care trece ascuns voinței noastre. Încep filmările în iarna care se plimbă pe străzi, noi, cu zâmbet discret, tremurăm în toamna care ar fi trebuit să fie timpul filmului. Încep într-o lume împărțită între frecvența vibrațiilor unei cutii metalice și misterul unui spațiu subteran. Pe infinitul din adâncul ocnei de sare se prelinge în ecou și vertij o echipă de filmare — o procesiune gravă într-o lume halucinantă de umbre. Primul „motor” se aude în acest spațiu imens cu aer trist care comunică parcă decepția existenței.
De la prima apariție, costumul unui personaj trebuie să manifeste ciudățeniile, maniile, datele sale, să transmită ceea ce mai târziu se povestește. Fiecare personaj este înveșmântat în lumea sa proprie de culoare în care se scufundă și care-i dă lumină. Culoarea lumii lui Ruscanu este intermediară, de semi-întuneric, o culoare cernută a alunecării luminii de zi într-o dulce penumbră. Lumea de alb este culoarea lui Dorcea, resemnat să-și consume drama până la capăt. Încerci a înfățișa, a reconstrui o lume proprie filmului: o lume a zgomotelor, a incertitudinilor, a disperării. Și cum, uneori, soluțiile tehnice existente nu sunt destul de expresive, unii din noi le inventează și astfel te trezești privind fascinat, de pe poziții serios consolidate, un fel de trapezoid cu rulmenți pornit pe un drum din fire subțiri de oțel, din care se filmează în cupola CEC-ului, unde este construită o lume posibilă și ireală. O secundă de zbor suspendat — o clipă de tăcere îngrozită. A trecut secunda, ochiul albastru, verde, maro sau negru a oftat liniștit, agitația și lupta cu lumina, cu lumina care se duce, reîncepe. Un ultim retuș la o eșarfă aurie, înainte de a auzi paralizantul: motor!...
...Un rezumat a ceea ce a fost. O lume ale cărei taine, spaime și visuri sunt încă păstrate de cei care au făurit-o. Freamătul și vacarmul din timpul filmărilor continuă să pulseze alături de acel calm apropiat al sfârșitului. Mai departe, încerci să estompezi treptat trăsăturile afective care se vor pierde printre amintirile de alb, roșu sau violet. Uneori reușești, alteori rămâi cu regrete lângă dedicația eternei doamne: „Te iubesc, iubirea mea, iartă-mă".
