REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Hortensia Georgescu - Doamna costumului


     Pictorul de costume şi cel de decoruri (uneori acelaşi) nu fac parte dintre anonimii spectacolului. Creaţia lor e la vedere. Cine n-a admirat vaporoasele toatete ale Adelei lui Mircea Veroiu ori strălucirea costumelor din mătăsuri grele şi catifele în nuanţe savant armonizate la balul curţii sau la turnirul din filmul lui Sergiu Nicolaescu Mihai Viteazul? Am amintit doar două din cele peste 50 de titluri purtând semnătura inspiratei pictoriţe Hortensia Georgescu, creatoarea atâtor valori scenografice care au înnobilat pelicule româneşti, împrumutându-le un aer de autenticitate naţională şi de spiritualitate universală. Apreciem gestul de cultură al televiziunii române de a realiza medalionul consacrat omului şi artistului Hortensia Georgescu în ciclul „Maeştri” regizor Alexandra Irimia, operator Doru Spătaru, redactor Ela Panait.
     Portretul televiziunii începe cu un traveling lent de-a lungul garderobei de la Buftea, ticsită cu costume de epocă sau moderne. Costume ce-au îmbrăcat cu succes atâţia actori care, odată cu acţiunile şi replicile eroilor lor, au intrat în conştiinţa publicului şi prin vestimentaţia ce le întregea atât de firesc personalitatea. Memorabilă mantia alba, impunătoare, purtată de Amza Pellea la încoronarea lui Mihai în Alba lulia („Pe Amza se aşeza totul foarte bine, ştia să poarte firesc orice fel de costum” evoca pictoriţa interpretul ideal). Travelingul realizat de film e continuat în memoria noastra afectiv−selectivă şi cu alte dovezi de fantezie scenografică devenite simbol al lumii şi caracterelor bine definite ochii−simbol de pe coiful lui Decebal; mantia roşu−cardinal purtată cu aroganţă de personajul lui György Kovács în Mihai Viteazul; straiul negru, monahal, contrastând cu albul, parcă nostalgic, al rasei frumoasei maici nenuntite, întrupate de Irina Petrescu în Dincolo de pod; defilarea palăriilor sofisticate, a rochiilor aerate, graţios etalate în dimineaţa de vară, la conac, de interpretele altui frumos film, Între oglinzi paralele de Mircea Veroiu. Antologia costumelor semnate de această Doamnă a scenografiei româneşti de film continuă întregită de memoria criticului şi probabil şi a multor spectatori. De pildă, o metaforă antologică sugerată exclusiv scenografic în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte: siluete fantomatice, în straie negre, plutind în aer ca nişte corbi sumbri, se risipesc, dizolvate în aburul viziunii copilului ce-i condamnă la pieire, la aneantizare pe toţi cei laşi, vinovaţi de moartea lui lpu. Fantezie debordantă, alături de rigoarea detaliului iconografic caracterizant: „Costumul este un rezultat al epocii, el cuprinde esenţialul unei perioade, dar pictorul trebuie să ţină seama mai ales de personajul ilustrat, de ambianţa specifică dramei lui particulare şi nu doar de trăsăturile generale ale momentului istoric.”
     Strălucit practician, dar şi teoretician al muncii sale de creaţie, pictor şi eseist, istoric de artă şi poet (pentru plăcerea proprie), acest distins personaj al cinematografiei noastre este definit pe parcursul filmului de televiziune şi de câţiva dintre colaboratori, actori, regizori etc.: George Constantin, Marina Procopie, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, arhitectul Ştefan Antonescu, fiecare subliniind, pe lângă elevata profesionalitate a acestei creatoare de frumos şi subtila ei înţelegere psihologică a relaţiilor din cadrul unei echipe de filmare. Temperamente artistice şi omeneşti atât de diferite cum sunt Mircea Veroiu şi Sergiu Nicolaescu, cu care pictoriţa a ştiut să găsească cheia comunicării fructuoase, supunându-se inteligent, cu graţie, personalităţii fiecăruia, dar impunându-şi cu energie punctul de vedere artistic, nobleţea generozitatea. Până într-atât încât un regizor orgolios ca Sergiu Nicolaescu, în finalul aprecierilor sale despre doamna Georgescu, îşi cerea iertare pentru eventualele supărări pricinuite. Un final care, după spusele redactorului, din lipsă de spaţiu n-a mai intrat în film. E păcat. Pentru că şi această mărturisire suprinzătoare ar fi reprezentat un omagiu adus distinsei doamne. O înlocuim cu un fragment din scrisoarea ce i-a fost adresată de scenaristul filmului François Villon, Pierre Badel, regizor la televiziunea franceză: „Iubită doamnă Hortensia Georgescu, am văzut recent copia în culori a filmului şi vreau să vă exprim toată bucuria pe care am avut-o admirând costumele dumneavoastră. Este exact ceea ce am visat. Costumele corespund în mod perfect spiritului şi sufletului scenariului şi dau o reflectare vie şi autentică a epocii. Vă mulţumesc mult şi pe curând, sper.” lar Philippe Lefebre de la TFI aprecia: „Lucrul efectuat de domnia sa este absolut remarcabil. Remarcabilele compoziţii de culoare, de ton, de materiale ale acestor costume fac ca acest domeniu să constituie unul dintre cele mai importante reuşite ale filmului. Creaţii egale cu ale celor mai mari creatori−scenografi.
 
Mircea Veroiu a colaborat cu pictoriţa Hortensia Georgescu la 9 filme (ultimul continuat cu un alt regizor). Am reţinut câteva din aprecierile regizorului în cadrul unui interviu acordat în acest an Televiziunii Române, consemnat de Ela Panait
 
     „Tratam, în vremea aceea, cu Ivasiuc un film care avea să se numească Dincolo de pod. Ivasiuc mi-a spus: „Există o doamnă care ar putea face o bună echipă cu dumneata în sectorul costume”. Aşa ne-am cunoscut. Am simţit în persoana doamnei Georgescu în primul rând o sursă de energie umană şi ulterior o sursă de afinitate artistică. De fiecare dată când oboseam, — şi oboselile mele se văd în aceste „valuri” dintre Dincolo de pod, Între oglinzi paralele şi, în fine, Adela (după care cariera mea s-a şi încheiat, mă rog, am mai făcut film, dar...) — în valurile acestea de oboseală şi dezgust faţă de ceea ce se întâmpla la noi, ea (nu ştiu daca e bine sa spun „ea” şi nu „dânsa”, dar pentru ca îmi este foarte apropiată am să-i spun „ea”) era unul dintre acei oameni care mă susţineau. Şi poate şi acele subiecte pentru care ştiam sigur că voi avea ajutorul şi contribuţia ei artistică, m-au apropiat de ea, încredinţat fiind că va putea face ceea ce, după cum bine ştim, de atunci, de când nu mai lucrează, în ultimii ani, n-a mai făcut nimeni. Aceste filme au rămas puncte de referinţă în materie de costume de film. Ce-aş mai vrea să spun (şi asta tot din nostalgie şi tristeţe, de fapt) este că asist la retragerea din viaţa profesională a unui om care (şi iar revin la calităţile ei umane) acum câţiva ani, învingându-şi vârsta, avea o energie nemaipomenită, lăsându-ne pe toţi laţi, dacă trebuia să ţinem o zi lungă de filmare. Regretul şi tristeţea mea vin şi din faptul că odată cu retragerea doamnei Georgescu din viaţa profesională ea se dovedeşte a fi fost un personaj nepereche. A avut poate o premoniţie. A renunţat (poate chiar a obosit) atunci când nu-şi mai putea exercita plenar talentul într-un timp din ce în ce mai drămuit de financiari. Peste tot în lume, nu numai la noi. Cred că dacă cineva ar fi putut avea tot atâta talent, ambiţie şi răbdare câtă îţi trebuie pentru producerea unui film, mai ales în domeniul costumului — domeniu, printre primele afectat de greutăţile producţiei — ar fi fost normal să mai apară cineva ca ea. Ori, iată că acest cineva n-a mai apărut. Ea a reuşit să fie Pictoriţa de costume.” 
 
(Noul Cinema nr. 8/1991)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, costume, hortensia georgescu, interviu, mircea veroiu, pictorita de costume

Opinii: