«Viața în filmele de cinema» — (Editura Meridiane) volum cu titlul numai aparent pleonastic, pentru că și apa e numai uneori de băut — îl smulge pe Radu Cosașu din mediul burlăcesc al rubricilor hebdomadare și îl pune la masa taților de familie ai cinematografului. Faptele sale critice devin acum, pe nesimțite, mai pline de gravitate și, în pofida zburdălniciei lor stilistice, se definesc cu câteva grade mai esențializate decât păruseră în reviste, printre fotografii color și subtitluri îmbietoare. Ceea ce părea până azi jurnalul capricios al unui împătimit, prinde în carte crusta unei necontrazise fermități; ceea ce ar fi putut rămâne un hobby fermecător prin elasticitatea sa antidogmatică, se precizează acum ca o veritabilă instanță critică. Radu Cosașu era pentru mine o autoritate care se ignoră; acum nu mi se mai pare că se ignoră.
«Critica» lui R.C., profund ostilă adjectivelor, este o critică făcută nu la nivelul vorbelor, ci la nivelul vârfurilor de nervi ai omenirii. În ceea ce spune el despre cinema palpită empirismul acela foarte frumos, pe care adevărații sfetnici ai celei de a șaptea arte nu I-au abandonat niciodată, înțelegând că filmul are nevoie,chiar în teoria sa, de simpatice și democratice reprezentări, nu de abstracții seci, nu de cuvinte albe. Toți acești înțelepți au fost niște descoperitori care, în întunericul de ev mediu cinematografic, au preferat să riște eroarea pitorească, decât să rabde ipocrizia și ignoranța. În rând cu ei, din familia lor, R.C. este un martor îndurerat al neștiinței noastre despre cinematograf, despre proporțiile din viitorul acestei arte. Sistemul pe care-I clădește este un sistem de dileme: dilemele omului slab care vrea să se asigure de propriile adevăruri. Pentru a le verifica mai bine, el avansează în locul geometric dintre viață și artă, dintre public și critică. De aici totul pare reversibil. De aici, din acest punct miraculos, se naște crezul fundamental, acela că rolurile pot fi oricând inversate. De aici vin toleranța și credința lui că efemerul, adevărul, omenescul pot fi uneori egale sau superioare artei însăși, de vreme ce pașii artei sunt atât de grăbiți, încât capodoperele se lasă așteptate.
Aș fi putut încheia demascând telegrafic încă vreo câteva obsesii, slăbiciuni și marote ale lui R.C.: Moda a apărut în epoca filmului de autor... Schimbările de modă au devenit tot mai precipitate sub imperiul filmului... Publicul urăște tot ce-l depășește... Nu capodoperele, ci filmele bune sunt cele care știu ceva mai mult despre umanitate... Cinematograful s-a născut politic, și politic va muri... Adevărurile mari sunt cele mereu redescoperite... Din păcate, cinematograful e disprețuit tocmai pentru ceea ce dă el ochiului... Tot ce gândești, e cinema... Condiția ecranizării = a elimina pe être pentru faire...― idei care se încălzesc sub aripa generoasă a devizei: «Lumea e un film și filmul e o lume».
Atenție, însă: nu vă lăsați păcăliți de fina emulsie stilistică a acestui dilematic blazat. Nu-I considerați în niciun caz autor de aforisme! El obișnuiește să inverseze ambalajele pentru a deruta pe cei ce vor să-I cunoască prea bine. Sub buna dispoziție a lui se ascund lucrurile cele mai grave ale lumii, după cum în registrul lui riguros sunt încrustate cele mai mari îndoieli. Cosașizând, aș putea spune că stilul lui R.C. trebuie crezut doar când nu spune adevărul.
