REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Amarcordul Filmarului (lui) Cristian Tudor Popescu


     Cinefilii îşi amintesc de filmul lui Fellini cu acest nume, Amarcord, şi poate şi de faptul că misterios poeticul cuvânt vine din dialectul din Romagna, unde a copilărit regizorul italian, ca efect al pronunţării melodic abreviate a lui „Io-Mi- Ricordo”: „Îmi amintesc”. Amarcord a devenit astfel un sinonim poetic al nostalgiei, nostalgie care impregnează cinefilia autorului unui volum cu un titlu sugestiv, "Filmar" (Polirom, Iaşi, 2013). Într-unul dintre textele cuprinse în carte, Cristian Tudor Popescu, despre el este vorba, trece pe un plan secund dubla calitate de jurnalist şi critic de film, pentru a pune în prim-plan o alta, cea de cinefil sau, aş îndrăzni, cu cuvântul din titlu, să-i spun filmar. Ce ar putea fi filmarul? Trec peste posibilitatea ca el să prescurteze sintagma „film artistic”, pentru că nu doar despre cinematograful de autor este vorba în carte şi mă opresc la alte două posibilităţi. Filmarul este, ca şi povestaşul lui Mario Vargas Llosa, un împătimit al filmului, un mitograf al lui, cinefilul total. Altfel, filmarul ar fi acel depozit secret al filmelor „care ne-au schimbat viaţa” pentru a folosi titlul propriei mele cărţi, acele filme care funcţionează asemeni miturilor într-o cultură arhaică, lumea (filmului) luând fiinţă în jurul lor. Şi Cristian Tudor Popescu nu ezită să vorbească cu religiozitate de câteva precum Siberiada lui Koncealovski aflat în centrul canonului sau mai bine zis al Filmarului. Un vechi proverb chinezesc spune că „Omul trăieşte o sută de vieţi, dar numai de una singură îşi aduce aminte.”, şi dacă viaţa ar fi un film format din toate filmele văzute, atunci, filmarul ar fi doar acele câteva filme „de care îţi aduci aminte”. Ce-l deosebeşte pe criticul de film Cristian Tudor Popescu de cinefilul Cristian Tudor Popescu este un fapt esenţial pentru a înţelege perspectiva sa asupra cinemaului, mai pretenţios spus, viziunea sa „critică”. Criticul de film se situează cumva în actualitate, este mereu şi nevoit contemporan cu filmele care apar, despre care scrie, alimentat desigur de o consistentă cultură cinematografică însemnând deopotrivă istorie a cinematografului şi teorie a imaginii cinematografice. Cinefilul nu este obligat să privească filmul în această ordine a prezentului, a actualităţii, a unei diacronii legitime, selecţia lui nu este nu doar una de gust, ci una fiinţială. Cinefilul este un erudit al nostalgiei, prin urmare, inevitabil şi aproape extatic întors cu faţa către trecut prin intermediul căruia comunică cu prezentul, explorator al unui univers de umbre tandre, îndepărtate, efemere, hipnotice, până la a deveni, în timp, una dintre ele. Cinefilul are propriile sale filme pe care le „răsfoieşte” hieratic, în funcţie de care tot ce va vedea ulterior va fi judecat. Cristian Tudor Popescu este, fără doar şi poate un cinefil cu un simţ critic nuanţat, împins uneori spre cruzime, şi de aceea, asemeni marilor senzuali, la un pas de voluptate şi depresie. Cine i-a citit „cronicile” ştie că ele sunt impregnate în toate celulele firii acestui old boy cu intensitatea propriei trăiri împinsă parcă spre paroxism. În sensul celor afirmate mai sus, autorul a ales să configureze volumul printr-un rapel nostalgic, plecând dinspre actualitate spre trecut, cu un material eteroclit care pe lângă cronici de film integrează şi reflecţii pe marginea actualităţii, mici poeme (Colind, Vipera română), biografeme crude (Ultima ţigară), crochiurile unor distopii (Mitocrom), cronici sportive, exerciţii de admiraţie, portretele în aqua forte ale unor marginali (Aurolacul dumneavoastră) sau ale unor figuri emblematice atât în registrul hilarului, cât şi al sublimului (Cinevodă Nicolaescu şi românii de dincolo de ecran, Nimic despre sluga Boc, căprarul Blaga şi plutonierul Băsescu), instanţierea comică a unor episoade politice intens mediatizate (Parapsi), impresii de călătorie etc. Uneori, anecdoticul constituie chiar punctul de plecare în analizarea unui film, viaţa dă tonul poveştii, filmul o face să reverbereze încă o dată. Ponderea acestui bric-à-brac literar este inferioară cronicilor de film propriu-zise, dar totodată un liant al lor, ajutându-le să se închege. Cu toate acestea, te poţi întreba ce caută în cadru, cum poţi regla această heterogenitate bulversantă? Am înţeles repede citindu-le că pe toate acestea le aduce împreună perpectiva cinefilului, că autorul volumului priveşte actualitatea cu ochiul unui cineast, cu alte cuvinte vede filmul realităţii pe care-l montează singur sau realizează singur decupajele într-un material care-i preexistă. În King’s Facebook o şi afirmă tranşant ca răspuns la o întrebare care-l vizează ca jurnalist şi nu ca pe un critic de film: „Care a fost, în opinia dumneavoastră, cea mai bună Românie?” Răspunsul vine înaintea reflecţiei propriu-zise, ca un reflex nostalgic: „Cea din anii ’70-’80, răspund fără să stau pe gânduri. Apoi, îmi dau seama că alegerea mea nu e legată de starea economică sau politică a României, ci de filmele pe care le-am văzut atunci şi de cărţile pe care le-am citit.” Şi adaugă el: „Filmele m-au făcut să trăiesc mai intens decât viaţa.” Tulburătoare afirmaţie pentru cineva care exprimă oricum direct impresia că intensitatea vieţii nu-i lipseşte câtuşi de puţin. Realizez cât de inadecvat sună şi termenul de „cronică” cu privire la reflecţiile lui Cristian Tudor Popescu despre film. Ele sunt, mai degrabă, nişte microeseuri din care răzbate vocea inubliabilă a prozatorului, o repatriere a experienţei amplificată de marele ecran menit să confere amploare propriului traseu destinal. Dacă termenul de „existenţialist” ar putea fi adaptat literaturii critice, ei bine, eseurile acestui rafinat cinefil l-ar merita cu prisosinţă. Există şi un alt punct de convergenţă, majoritatea filmelor în discuţie aparţin Noului Val, sau Noului Cinematograf Românesc cum a mai fost numit acest fenomen unic în cinematografia noastră. Într-un fel, avem un portret al acestei cinematografii, dar nu despre pictură academică este vorba aici, ci mai degrabă despre un impresionism aş spune cerebral atât de bine este modelată ideea de o état d’âme, cu o indelebilă stilistică, pentru că autorul are şi acest talent particular şi rarisim al fixării printr-o frază memorabilă. În definitiv, dacă privim cu atenţie aceste microeseuri ajungem mutatis mutandis la concluzia lui Leonardo da Vinci vehiculând un vechi proverb toscan: Ogni pittore dipinge sè (Orice pictor se pictează pe sine). Într-adevăr, felul în care Cristian Tudor Popescu priveşte filmele lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean etc. configurează în primul rând un remarcabil autoportret de autor. Ceea ce nu înseamnă că autorul cultivă un narcisism maladiv sau că fineţea analitică i-ar lipsi, ci doar că „omul e stilul” în aceste minunate poeme în proză care devin eseurile lui. Şi când mă refer la stil, nu pierd din vedere şi un vocabular specific, fosforescent şi vezicant, căci şi pe acest tărâm CTP este un inventator de: kivetsch, sclaveţi, encomniasme, bâlcism, parapsoi etc.
Volumul lui Cristian Tudor Popescu, "Filmar", este un fel de Amarcord al literaturii despre film, în cele din urmă, un tulburător exerciţiu de singularitate proiectat în dimensiunea nostalgică din care se alimentează mereu marea cinematografie.

 
(România literară nr. 29 / 2014)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cinetipar, cristian tudor popescu, filmar, recenzie carte

Opinii: