Critica a trecut prea ușor peste o ecranizare ratată: Ultima noapte de dragoste. Ne îndeamnă să revenim dragostea pe care o purtăm lui Camil Petrescu; ne îndeamnă datoria față de Sergiu Nicolaescu, un regizor care de mult nu mai poate pretinde rabat; și ne mai îndeamnă nedumerirea pe care ne-a trezit-o reacția criticii.
Întâi, despre critici. Aceștia s-au manifestat în trei feluri: unii, prietenoși, n-au scris cronici propriu-zise, ci un fel de pledoarii de apărare a regizorului împotriva unor presupuși denigratori, care ar fi atentat (nu atentase nimeni) la meritele acestuia; alții, ipocriți, au preferat să-și șoptească nemulțumirea unor urechi amice, în cronici recurgând la salvatoarea redare expozitivă a filmului; în sfârșit, criticii pertinenți au tăcut, timorați de plenul vocilor favorabile. Nu era nici prima, nici ultima oară că se întâmpla așa. Publicul era indus în eroare, valorile învăluite în confuzie. (Critica noastră are parcă voluptatea nivelării, aplatizării topurilor: în cazul filmelor realmente foarte bune — cum a fost, exact în aceeași perioadă, Proba de microfon — laudele erau ponderate, calitățile estompate; dacă s-ar putea ca toți autorii, cu toate filmele, să fie de egală valoare, undeva pe la mijlocul clasamentului!...)
Despre Ultima noapte de dragoste trebuia spus publicului, cu claritate, că este un eșec, atât prin inadecvarea față de spiritul romanului ecranizat, cât și prin valoarea intrinsecă. S-a spus numai că regizorul vine din perimetrul filmului de acțiune, unde și-a obținut adevăratele performanțe, și că abordarea, cu aceste mijloace, a unei opere psihologice era temerară. Perfect adevărat, dar incomplet. Nu s-a spus esențialul: temerara încercare a reușit sau nu? Vagi aluzii la infidelitate au existat totuși la unii critici, dar, ciudat, au fost trecute la activul filmului. S-a sugerat că filmul este în stilul regizorului, ca și cum asta scuza totul. Dar, atunci, oricine are dreptul să se întrebe, printr-un raționament reciproc, de ce a fost silit Camil — acest spirit, poate cel mai exact, mai fin și mai tulburător al prozei noastre, ultimul pe care am avea dreptul să-l falsificăm — să intre postum în tiparele stilului altcuiva; când era mai normal să fi fost lăsat, fără nici o pagubă, să rămână „în colb de cronici”, până s-ar fi găsit un autor care să-l ecranizeze cu fidelitate; iar Sergiu Nicolaescu să fi făcut un alt film, al său și numai al său, fără a mai apela la numele și prestigiul unui clasic, la titlul și situațiile unei opere pe care finalmente tot n-a respectat-o.
O încercare din urmă cu un an a lui Mircea Veroiu, tot de a ecraniza „Ultima noapte...”, a fost amendată de critică pentru că se îndepărta de model estetizând, punând adică sub lupe reci trăirea fierbinte, anticalofilă, a lui Camil. Între oglinzi paralele a fost primit cu un tir de critici vehemente, deși înclin să cred că păcatele sale erau mai „respectabile”; trufia acestui film era una superioară, el viza, orgolios, să înalțe, să îmbunatățească, și eșua pentru că, mergând dincolo de esențe, se pomenea pur și simplu în eterul formelor, dar într-un mod din care Camil nu ieșea jignit artisticește, ci pur și simplu trădat prin inovație (ceea ce poate l-ar fi amuzat...). Sergiu Nicolaescu l-a coborât pe Camil Petrescu în simplism, ceea ce este mai jignitor pentru un autor atât de scrupulos la nuanțe, atât de atent la transcenderea către cititor și, în general, atât de neîndurător în primul rând cu sine însuși. Regizorul nostru lasă impresia, după acest film, că este prea grăbit, că nu prea are timp să se ocupe de literatură, că i se pare un moft să se aplece asupra „sensibleriilor” ei, că scriitorul este, în general, cel care trebuie să-i poarte recunoștință pentru atenția acordată.
Rezultatul? Ultima noapte... n-are atmosferă, alunecă într-un teatralism neinspirat, într-o linearitate de capă și spadă. Nici planul secund al imaginii nu prea există, fundalul e uneori gol și fâlfâitor ca o scenă de liceu. Personajele lui Camil Petrescu sunt trădate: unele contopite, altele inventate, altele supradimensionate, altele pierdute pe drum. Fără apetență la idei, fără simțul tragicului, părând atras spre operă doar de subiectul pur, de mirajul sfârșitului de „belle epoque”, de candelabrele și catifelele ei, regizorul a deplasat sensurile, a pus accentele altfel decât în roman și a tras alte concluzii. De ex.: în carte, gelozia e părelnică și fără trup; în film, i-a fost precizat un personaj-magnet (interpretat de regizor), care circulă mefistofelic, omniprezent, și strică tot misterul. În carte, Gheorghidiu e un chinuit de idei și de dragoste; în film Gheorghiu e un răsfățat de soartă, a cărui gelozie seamănă chiar ea a îmbuibare etc. ... etc.
A atenta postum la imaginea unui nemuritor este o vină pentru care ar trebui inventate pedepse. Dacă nu pentru regizor, care și-a făcut cum a știut datoria, atunci măcar pentru noi, cei ce, îmbătați de dulcile comodități și confraternități de breaslă, am fost tentați o clipă să tăcem, să nu observăm, să trecem mai departe, martori distrați și senini, pe lângă dragii noștri clasici, pe lângă umbrele lor lovite dincolo de Styx, fără să se poată apăra.
