Avem distanţa de timp necesară pentru a privi, în ansamblul ei, producţia de filme a studioului «Al Sahia» pe anul trecut. Important este să încercăm a vedea nu atât ceea ce s-a făcut cât ceea ce rămâne. Studioul şi-a consolidat progresiv capacitatea de producţie şi iată că anul împlinirii a două decenii de existenţă a coincis cu o filmografie amplă, capabilă să exprime efortul creator substanţial depus de cineaşti. În condiţiile «misiunii de campanie» pe frontul apelor revărsate din primăvara anului trecut, documentariştii şi-au verificat in corpore, aproape fără excepţie, forţa de şoc, şi nu întâmplător palmaresul anului conţine pe primele trepte filme din epopeea luptei oamenilor ţării cu forţele dezlănţuite ale naturii. Dincolo de calitatea în sine a acestor pelicule, poate că un rol important în stabilirea ierarhiei valorice a anului I-a avut şi ieşirea fortuită a filmelor din matca unor planuri «de birou». De reflectat. Nu vrem să spunem de loc prin aceasta că producţia unui an trebuie lăsată cumva «la voia întâmplării». Nu, în niciun caz nu; studioul are chiar îndatorirea să-şi stabilească ferm traiectoriile producţiei, în funcţie de cerinţele vieţii sociale. Dar la fel de importantă pentru filmul documentar este prezenţa operativă, activă, în miezul unor evenimente «la ordinea zilei». Pentru că planurile prealabile ale studioului nu pot prevedea chiar totul, se mai întâmplă ca importante fapte, materiale şi spirituale, specifice unui prezent imediat, şi semnificative pentru acest moment dat, să nu mai încapă — deşi ar merita să încapă — în planurile studioului.
lerarhie valorică '70?
Este — dacă nu mă înşel — pentru a patra oară când studioul «Sahia», cu sprijinul unui juriu «din afară» (pe care îl dorim cât mai reprezentativ) a premiat cele mai bune realizări ale unui an. Iniţiativa, intrată în tradiţie, a stârnit interes, deşi în acest an am remarcat, mai mult decât în alte dăţi, absenţa din juriu a unor critici reprezentând unele din cele mai importante publicaţii pe care le avem. Ca orice palmares colectiv, «Clasamentul» anului 1970 poate fi amendat. Dincolo de orice discuţie este însă faptul că peliculele distinse au multe calităţi. Prezenţa lor pe «podium» nu a fost un joc al întâmplării. Pentru uzul discuţiei (ca şi pentru informarea cititorilor), consemnăm filmele premiate.
Cel mai bun film documentar al anului — rezultat din votul celor câtorva membri ai juriului este Acoperişul: un fapt de viaţă semnificativ (nouă muncitori griviţeni şi-au petrecut zilele concediului nu la munte, nu la mare, ci într-un sat pe unde au trecut apele, construind o casă unei familii de sinistraţi), fapt consemnat pe peliculă cu emoţie şi tact de regizorul Jean Petrovici.
Premiul al doilea a revenit reportajului Barajul voinţei, de Virgil Calotescu, un document febril şi dinamic despre zilele încercării dramatice din primăvara anului trecut.
Premiul al treilea a fost împărţit între două filme de Mirel Ilieşiu: Patru zile dintr-un an (de fapt, patru zile din istoria Lipovei, în aceleaşi zile eroice) şi Virtuoşii (consacrat marilor interpreţi prezenţi la Bucureşti în timpul Festivalului «George Enescu»).
La «secţiunea» filmelor ştiinţifice, au fost distinse scurt-metrajele A doua premieră de Al. Gaşpar (premiul I), Vulcanii noroioşi de Doru Cheşu (premiul II), Geometrie dură — acelaşi Doru Cheşu şi Ziduri străbune de Paul Cojocaru (premiul III).
Alte două premii, acordate de Asociaţia cineaştilor, au revenit filmelor Spre soare zburăm de Octav loniţă şi Picătura de ulei de Zoltan Terner; premiul sindical al studioului «Sahia» a recompensat scurt-metrajul Eroii nu mor niciodată de Virgil Calotescu.
În sfârşit, un premiu insolit în tradiţia acestui palmares, premiul publicului (obţinut prin voturile acordate de spectatorii «Săptămânii de filme documentare româneşti») a revenit documentarelor Ore tragice, ore eroice (de lon Visu) şi Componenta Gamma (încă o dată Doru Cheşu). Cum spuneam, toate filmele prezentate în acest palmares au calităţi indiscutabile şi, totuşi «Clasamentul» reflectă destul de palid anul 1970 al documentarului românesc. Afirmaţia poate părea paradoxală.
În ce constă paradoxul?
Să ne explicăm, punând faţă în faţă câteva pelicule, dintre cele prezentate pe diferite trepte ale palmaresului sau dintre cele absente din această ierarhie valorică. Avem, de pildă, toată consideraţia pentru stilul regizoral al lui Jean Petrovici, ilustrat de Un om obişnuit sau Pretutindeni muncesc oameni, de Şcoala de la Meri sau Pasiuni, de Zidul sau... Filmul Acoperişul transpune cu mult bun simţ, fără note emfatice, gestul pilduitor de solidaritate umană al muncitorilor griviţeni care au înălţat un «acoperiş» în Şendreni. Nimic de zis: filmul, de acurateţe exemplară, recomandă câteva profiluri umane reprezentative, are inflexiuni poetice; dar rămâne dominat (condus, determinat) de faptul de viaţă adus pe ecran. Mirel Ilieşiu, în schimb, scriind pe peliculă patru zile din istoria Lipovei a dominat el materialul de viaţă (foarte interesant, mai ales pentru că filmul beneficiază nu numai de imagini surprinse «pe viu», dar şi de un comentariu al lipovenilor, înregistrat în direct), într-un pasionant montaj de idei. Patru zile dintr-un an are amplitudini şi orchestraţie de simfonie. Acoperişul, în comparaţie directă, pare doar un cântec pe o singură voce.
Rămân, apoi, nereprezentate în palmares, o serie de filme care demonstrează tendinţe pozitive în creaţia de anul trecut a documentariştilor. N-au mai «încăput» în palmares? Putem fi, în cele din urmă, de acord cu această explicaţie (cam simplistă), dar nu înainte de a insista asupra noutăţii pe care anumite filme o propun. «Calul nostru de bătaie», al criticii, în anii trecuţi, era filmul-anchetă. Se pot face şi acum observaţii pe marginea acestui gen — sau «sub-gen» sau «specie», cum vreţi să-i spuneţi — dar acum reproşurile au un alt punct de plecare şi un alt punct de sosire. Reproşam, insistent, în alţi ani, penuria filmelor-anchetă. În 1970, ponderea anchetelor a crescut considerabil. Vechiul reproş şi-a pierdut obiectivul. Se pot face, acum, observaţii de altă natură. Se poate spune că anumite anchete sunt haotice, că nu izbutesc să se axeze pe o idee unitară (Vârsta opţiunilor de Octav loniţă); că întrebările reporterului nu depăşesc condiţia locului comun (ce film frumos ar fi putut fi altminteri După patruzeci de ani de Mircea D. Popescu, autorul având privilegiul de a putea pune faţă în faţă un sat de acum cu imaginile aceluiaşi sat surprins cu 40 de ani în urmă); că, în ciuda unei depline autenticităţi a răspunsurilor, cineastul nu urmăreşte o idee clară în filmul său (Marmura de Titus Mesaroş); că, în ciuda unor întrebări interesante şi a unor răspunsuri sincere, unei anchete precum Marinari de cursă lungă îi lipseşte concizia ideii; ca uneori procedeele anchetei sunt întreţesute inabil cu diferite «secvenţe aranjate» (Mi-a spus o vecină)... Şi aşa mai departe... Important este însă faptul că Studioul «Al Sahia» produce azi (chiar dacă perimetrul tematic rămâne restrâns şi, uneori, periferic) destul de multe anchete. Or, acest lucru nu se vede nicicum în palmares... Este, cred, o eroare.
Ac, aţă, tifon şi vată
Mai mult chiar, anumite filme-anchetă reprezentative au fost rănite în presă cu «argumente» destul de contondente. Sunt răni pe care simţim nevoia să le pansăm. În mod special, Student la laşi, filmul lui lon Moscu, a fost acuzat de artificialitate. De ce oare? Pentru că părăseşte obişnuinţele idiliste, consacrate cu prilejul unor investigaţii similare? Pentru că nu intră doar într-un local de dans, ci şi într-o sală de disecţie? Pentru că oamenii se destăinuie sincer, fără «fraze frumoase», deschis? Mi se pare că Student la laşi izbuteşte să surprindă, nealterată, atmosfera studenţească din dulcele târg moldovean şi, astfel privit, absenţa lui din palmares devine şi ea eroare.
Sunt şi alte absenţe nu numai din«clasament». Dar despre ele, poate, vom vorbi cu alt prilej.
