Doamnelor şi domnilor, săptămâna asta îmi revine datoria neplăcută de a vă anunţa că Păcală (Denis Ştefan) se întoarce. S-a întors. A fost văzut la graniţa româno-ungară, la volanul unei camionete pline de orătănii (furate, sunt sigur), îmbrăcat într-un costum de gigolo şi mimând (în răspăr cu post-sincronul) un cântec în care era vorba despre duşmanii lui. (Dacă Andy Garcia ar avea un văr manelist, cam aşa ar trebui să arate individul.) De la primele cuvinte pe care le-a schimbat cu grănicerii ("De unde şi încotro?" "De afară înăuntru."), un lucru a fost clar: de mult n-a mai apărut pe ecranele noastre un deştept atât de antipatic - lipsit de umor şi plin de figuri - ca Păcală ăsta. Mai precis, de pe vremea lui tac-su - eroul primului
Păcală (1973), interpretat de
Sebastian Papaiani. Ceea ce-mi aminteşte că mai am o veste proastă: s-a întors şi tac-su.
Care din ei e mai oribil? Greu de spus. Pe de-o parte, Păcală-fiul are şansa de a se evidenţia într-unul dintre cele mai groteşti numere muzicale din istoria audiovizualului românesc: e într-o poiană, e gol cu excepţia unei pînze legate peste şale în stil christic şi a unui basmale legate la gât în stil western, ţine în mână un fluier şi invocă un anumit "Dumnezeu al veseliei". Pe de altă parte, Păcală-tatăl face una dintre cele mai proaste scene de beţie din istoria filmului
universal şi, fiind mai bătrân, este şi mai plin de geniul comic al poporului român, aşa cum îl înţelege autorul
Geo Saizescu. După cum o dovedesc şi interviurile sale, Saizescu se vede pe sine (aşa cum numai un om lipsit de umor se poate vedea) ca un reinstaurator al "umorului naţional" pe "piedestalul pe care-l merită". Ce mai, Dumnezeu al veseliei! Bătaia asta cu pumnul în piept duce inevitabil la ocazionale accese de naţionalism smiorcăit (la Păcală Senior, pe tema celor care "vând fabricile noastre" şi "sug tot ce-a mai rămas din ţărişoara asta"), de nostalgie egalitaristă (tot la Senior), de justiţiarism (la Păcală Junior, care declară că votează cu Ţepeş) şi de anti-americanism ("Ne dăm pe mâna lor şi pe limba lor..."); în fine, duc la ceea ce Saizescu ar numi "dimensiunea actuală a filmului", iar eu aş numi "dimensiunea lui de brigadă artistică PRM".
Ce ne mai dă Saizescu? Păi ce înţelege el printr-o satiră a luptei politice: siglele celor două partide sînt "câinii cu covrigi în coadă" şi "cioara de pe gard" (au, doare). Ce înţelege el prin tipologii româneşti tradiţionale: cârciumarul libidinos, preotul libidinos, primarul libidinos (nu mă întrebaţi de ce sunt toţi libidinoşi). Ce înţelege el prin comori de înţelepciune populară: "Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face" şi altele asemenea. Ne mai dă şi o scenă de sex în iarbă cu Păcală şi Păcăliţa (Anemona Niculescu), la care toţi copiii din sală au făcut: "Oaaau!". Şi un discurs (rostit de criticul de film Călin Căliman) care se vrea un fel de
ars poetica: "Să nu vă fie ruşine să ascultaţi poveşti, să spuneţi poveşti... povestea, oricum ar fi ea, aduce un strop de suflet omenesc, de viaţă... Şi pe ăla căruia nu-i plac poveştile, eu îl bag în mă-sa!" Frumoasă idee (şi exprimată cu meşteşug, deşi parcă se mai putea lucra la poanta finală), dar n-ar fi strălucit mai tare în filmul cuiva care mai şi
ştie să povestească? Comedia (fie ea şi picarescă) cere organizare, calcul riguros al efectelor, tir precis. Comedia lui Saizescu e giumbuşlucăraie bezmetică, debandadă hăhăitoare, scălâmbăială de beţivi.
Filmul are două ore şi jumătate şi tot ce e în el pare să fi ajuns acolo din greşeală; materialul lui Petre Dulfu nu e dramatizat, "ideile originale" nu sunt dezvoltate - asta nu se cheamă picaresc, se cheamă "las-o cum pică". Pe scurt, incompetenţa lui Saizescu e totală, iar autoidentificarea lui cu "umorul naţional" e la fel de frauduloasă ca autoidentificarea lui Nicolaescu cu istoria şi a lui Corjos cu adolescenţa. Întrebarea este: impostura lui mai funcţionează? Oare de-asta îşi aduc oamenii copiii - în ideea că e
sănătos să râdă la Saizescu (tot aşa cum e sănătos să ia brânză de la ţărani), că ăsta e
the real thing, nu vreunul dintre surogatele alea toxice puse în circulaţie de televiziuni? Adevărul e că alea sunt mai bune; sunt făcute de oameni care măcar au idee ce fac. E adevărat că Saizescu nu ştia ce face nici la vremea primului
Păcală şi că asta nu l-a împiedicat să adune 14.640.000 de spectatori, dar mi-e greu să cred că CNC şi MediaPro chiar au crezut în potenţialul comercial al acestei întoarceri. La ora la care scriu, filmul a fost văzut de 12.865 de spectatori şi, chiar dacă asta înseamnă cu vreo 15.000 mai mulţi decât era cazul, tot sunt puţini; şi, chiar dacă ar fi fost de zece ori mai mulţi, tot n-ar fi fost destui ca să facă din el un film comercial, adică
profitabil. În momentul de faţă, singurele filme româneşti cu şanse comerciale sunt filmele bune (adică filmele cu şanse de succes în festivaluri şi, prin urmare, cu şanse
de a se vinde) şi CNC-ul ar trebui să ştie asta. Într-adevăr, nu trebuie să-ţi fie ruşine să asculţi şi să spui poveşti, dar atunci când
finanţezi o poveste ca
Păcală ar trebui să-ţi fie. Cu riscul de a fi înjurat de mamă de
Călin Căliman.
