REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Trecutul nu trece


     În noul film al lui Nicolae Mărgineanu, Logodnicii din America, o femeie numită Maria (Tamara Creţulescu) revine în ţară după o lungă absenţă şi, împreună cu fiul ei născut în America, Petru (Andrei Runcanu) şi cu însoţitorul ei gay, Willy (Horaţiu Mălăele), li se alătură vechilor ei prieteni Sanda (Maria Ploae) şi Radu (Marcel Iureş), precum şi fiicei lor adolescente, Irina (Oana Maria Mărgineanu), pentru un weekend relaxant de pescuit, povestit, preparat grătare, tras cu puşca după bunica (Monica Ghiuţă) şi înfruntat demonii trecutului. Înainte de 1989, Sanda şi Maria fuseseră stewardese, iar Radu fusese pilot. Pe-atunci, el era logodnicul Mariei. Atunci când Maria fugise în America, Radu ar fi trebuit s-o urmeze, dar Sanda îl făcuse să rămână în ţară şi să se însoare cu ea. Tot ea lansase zvonul că Maria n-ar fi o transfugă adevărată, ci o securistă sub acoperire. În realitate, ea, Sanda, fusese cea cu conexiunile securiste, conexiuni care, transformate în relaţii de afaceri, se prelungiseră şi după Revoluţie, sub ochii din ce în ce mai nefericiţi ai lui Radu. Cu toate acestea, Sanda reuşise să-şi păstreze bărbatul atât de greu cucerit: "După ce-am născut-o pe Irina, am început să fim chiar o familie.".
     Orice ar spune Sanda, ţi-e cu neputinţă să crezi vreo secundă că ea, Radu şi Irina chiar sunt o familie (deşi actriţele chiar sunt mamă şi fiică), iar problema numărul unu este ea însăşi. Încă din scenariul Evei Sârbu, rolul e tot numai zâmbete forţate şi nervi franjuraţi, iar Maria Ploae supracalibrează atât de rău încât te întrebi cum a putut femeia asta să ţină la un loc o familie şi o afacere, când e evident că nu se poate ţine la un loc nici pe ea însăşi: nu poate să ardă un grătar fără să colapseze, nu poate să cureţe nişte legume fără să pară un pericol public. Ploae nu e plicticoasă - acaparează camera de filmare de parcă ar fi o chestie de care s-a agăţat ca să nu se înece -, dar e - inevitabil, inescapabil - comică, şi orice colecţionar de "grotescării" ar trebui să vadă filmul pentru momentul în care această harpie de telenovelă reuşeşte să stârnească simţurile homosexualului Willy. Acesta tocmai a ţinut-o de cap la beţie (iar înainte de asta s-a distrat cuminte de unul singur, pescuind, ascultând muzică de harpsicord, înţelegând pe toată lumea şi dând toate semnele că are de gând să se impună drept cel mai decent portret de homosexual realizat vreodată într-un film românesc), când deodată începe s-o pipăie; la care ea se întoarce spre el şi, ca într-o parodie debilă după Tennessee Williams, îi spune: "Ce bărbat scoteam eu din tine dacă încăpeai pe mâna mea!". Deci ne-am lămurit: homosexualii sunt acei nefericiţi care nu s-au întâlnit la timp cu Maria Ploae.
     Dacă Sanda pare capabilă să se prăbuşească în orice moment peste orice gay aflat prin preajmă, soţul ei pare mult prea relaxat. Se presupune că Radu e un alcoolic, că viaţa lui alături de Sanda a fost otrăvită de legătura ei profesională cu securistul Oiţă (Cornel Scripcaru), că e un pilot care şi-a pierdut aripile ş.a.m.d., dar mintea lui Iureş e în altă parte, iar aerul lui e acela al unui om care, după cel-a împuşcat pe Bruce Willis, n-o să se lase intimidat de Maria Ploae.
     Cât despre tînăra Irina - fiica Sandei şi a lui Radu -, aceasta m-a lăsat cu gura căscată. M-aş fi aşteptat ca o adolescentă formată în zona de impact a Sandei să fie plină de cicatrici şi de ghimpi şi de întunecimi - în fine, de probleme -, dar Irina e toată numai tri-li-li şi tra-la-la. Din secunda în care îl vede pe Petru (fiul Mariei), se ţine scai de el, ca fox-terrierul Milou de bunul său Tintin, iradiind o fericire din aia de tip "să zburdăm pe câmpuri, să culegem flori, să se plimbe greieri pe nas la noi", care pare profund nelalocul ei în context. Încă şi mai hilară e uşoara ei schimbare de atitudine din ultimele minute de film, când, la auzul veştii că Petru e fratele ei, începe să tragă cu puşca în toţi cei prezenţi, obţinând cele mai bune rezultate cu mama Mariei (adică bunica lui Petru). Vai de steaua ei de bunică! Funcţia ei dramaturgică este să n-o bage nimeni în seamă tot filmul şi la sfârşit să moară din raţiuni de simbolism: păcatele Sandei au ieşit la iveală, buba s-a spart, trecutul poate în sfârşit să moară şi, cum ea e trecutul, ghinionul ei! În orice caz, chestia asta pare să-l elibereze pe Radu, care în secvenţa următoare îl vizitează pe securistul Oiţă şi face un pipi simbolic pe biroul lui.
     E clar că realizatorii au vrut să spună ceva serios despre problema dosarelor de informatori. Intenţiile lor (spre deosebire de intenţiile celor care au făcut Azucena, Margo, Şi totul era nimic, Păcală se întoarce sau Ticăloşii) sunt deopotrivă inteligibile şi onorabile. Dar filmul nu are nici o şansă de a fi luat în serios. Pentru asta, ar fi trebuit să găsească o modalitate mai puţin telenovelistică de a trata secretele celor două familii. Şi Sanda n-ar fi trebuit să fie chiar aşa o mala mujer. Şi n-ar fi trebuit să aibă momentul ăla cu Willy. Şi nici Irina... În fine, totul ar fi trebuit să fie altfel.

 
(Dilema Veche, septembrie 2007)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cronica de film, logodnicii din america, nicolae margineanu

Opinii: