​Totul despre animația românească

       Printre specializările criticului și istoricului de film Dana Duma se numără cinema­tograful de animație (cu aplecare firească spre producțiile românești) și opera lui Ion Popescu Gopo (impus pe plan internațional mai ales ca autor de animație), căruia i-a consacrat în 1996 primul – și, deocamdată, unicul – studiu monografic. Era, așadar, de așteptat și de dorit ca profesoara de la UNATC București să dedice un volum consistent istoriei animației autohtone. Și nici nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru acest demers editorial decât aniversarea unui veac de animație în România: în 1920, Aurel Petrescu lansa primul scurtmetraj de gen realizat la noi, Păcală în lună, „comedie bufă cu desene animate” (un film, din nefericire, pierdut). 
     Adecvarea este întărită de creșterea interesului – deopotrivă al creatorilor și al spectatorilor români – față de arta animației. Mărturie stau inițiativele Asociației Este’n’est (festivalul internațional Anim’est – ce va ajunge anul acesta la borna 15 –, „Animation Worksheep”, standul românesc organizat în cadrul festivalului și târgului de animație de la Annecy sau „Romanian ReAnimation”), succesul remarcabil al filmelor regizate de Anca Damian și alte apariții editoriale recente, semnate de cineaști practicanți ai genului: Valentin Eliseu și Călin Cazan au scos volume cu valoare de manual, iar Mihai Șurubaru a publicat o tentativă de „dicționar al realizatorilor filmului de animație românesc”.
     Acum, cinematograful de animație din România beneficiază și de prima sa istorie completă, de la începuturi până azi (de menționat că „scurte isto­rii” mai publicaseră Simelia Bron, în 1976, și Dinu­Ioan Nicula, în 1997). Apărută la Editura Academiei Române, noua carte a Danei Duma, „Istoria filmu­lui românesc de animație: 1920-2020”, suplinește o lipsă, sintetizează competent și captivant o evoluție de un secol (drept care, după cum afirmă Angelo Mitchievici în prefața sa, volumul „va deveni un reper inconturnabil pentru istoricii și criticii de film”) și își convinge cititorii să privească încrezători către viitorul animației autohtone (și, de ce nu, al cercetării acestui domeniu mult prea des trecut cu vederea).
     Cartea se deschide cu un succint „cuvânt înainte” al autoarei, care prezintă conceptul lucrării sale, și cu o definire concisă a cinematografului de animație, pe urmele unor experți ai genului. Primul capitol le este dedicat celor doi pionieri români interbelici: deja amintitul Aurel Petrescu și Marin Iorda, realizatorul singurului scurtmetraj de animație realizat în România până la al Doilea Război Mondial care a supraviețuit, Haplea (1927). Al doilea capitol, „Perioada postbelică, începuturi industriale”, se concentrează, inevitabil, asupra lui „Gopo, creatorul providențial” (pentru cinematografia românească, părintele „Omulețului” a jucat un rol la fel de important ca acela al lui Walt Disney, pentru cinematografia nord-americană). Aici intră și subcapitolul „De la caricatură și BD la film”, reprezentând o analiză atentă a Fondului Gopo, achiziționat în 2001 de Arhiva Națională de Filme de la Anamaria Popescu, văduva cineastului. Studiul – apărut inițial, într-o versiune mai dezvoltată, în „Cinefile”, o publicație bilingvă a ANF (din care, din păcate, nu a ieșit decât un număr, în 2010) – este reluat, în engleză, în capitolul 7 al volumului. Trecerea de la departamentul de animație al Studioului „București” la studioul specializat „Animafilm” și dezvoltarea producției acestuia din urmă sunt urmărite de autoare în toate etapele esențiale. Una dintre aceste etape este, indubitabil, „reforma anti-Disney a lui Gopo”, culminând cu tetralogia „Omulețului” (1957-1962), incluzând Scurtă istorie (distins cu premiul Palme d’Or pentru scurtmetraj la Festivalul de la Cannes), Șapte arte, Homo Sapiens și Alo, hallo. Trebuie spus că, dacă unii istorici ai filmului românesc abordează cinematograful autohton ca și cum s-ar fi dezvoltat într-un glob de sticlă, fără a fi fost influențat nici de evoluția societății, nici de ce se întâmpla la acea vreme în cinematografiile importante ale lumii, Dana Duma are marele merit de a pune în relație filmul de animație românesc atât cu viața social-politică a României (la acest capitol, autoarea recurge frecvent la o lucrare de sinteză a istoricului Ioan-Aurel Pop), cât și cu autorii și mișcările de prim-plan din cinematograful de animație mondial.
     Capitolul 3 se oprește la perioada „dezghețului” (1962-1975), punând accentul pe Festivalul inter­național al filmului de animație de la Mamaia, care, deși n-a avut decât trei ediții (1966, 1968 și 1970), era considerat, în acea perioadă, al doilea festival mondial specializat, după cel de la Annecy. În fiecare dintre cele trei ediții câte un cineast român a intrat în palmaresul manifestării (Sabin Bălașa, George Sibianu și Adrian Petringenaru). Totuși, după Plenara ideologică din 1971, marcând începutul „Revoluției Culturale” a lui Nicolae Ceaușescu, festivalul a fost privit ca o sursă de „influențe cosmopolite” și nu s-a mai putut organiza la noi (licența i-a fost cedată Festivalului de la Zagreb, prima ediție a acestuia desfășurându-se în 1972). Dana Duma oferă cea mai pătrunzătoare cercetare asupra remarcabilului eveniment bienal de la Mamaia, care până astăzi n-a mai fost egalat în prestigiu internațional de niciun festival de film din România.
     Următorul capitol, al patrulea al cărții, acoperă perioada 1975-1989, a „comunismului național”. La începutul deceniului nouă, în România s-a afirmat ceea ce istoricii de film vor eticheta drept „generația ’80”, alcătuită în general din absolvenți ai unor facul­tăți de arte plastice (de la București și Cluj), care „au repus în datele modernității grafica, muzica, regia și setul de teme al filmelor realizate la «Animafilm»”, însă fără a deveni prea cunoscuți în țară, deoarece creațiile lor au circulat cu precădere în cadrul cir­cuitului festivalier. Dacă Ion Popescu Gopo este „creatorul providențial”, „generația ’80” este gene­rația de creație providențială a animației românești. Autoarea privește cu nedisimulată admirație această generație (din care fac parte cineaști precum Nicolae Alexi, Ștefan Anastasiu, Olimpiu Bandalac, Zeno Bogdănescu, Radu Igazság, Lajos Nágy sau Zoltán Szilágyi) și se solidarizează cu ea (de altfel, în anii ’80 Dana Duma însăși a semnat, în co-regie, câteva scurtmetraje „Animafilm”, cum sunt episoadele seriei Mozaic). Deceniul al nouălea al veacului trecut mai înseamnă, pentru studioul „Animafilm”, promovarea, justificată comercial, a serialului (criticul distinge între serialele „de divertisment”, „de autor” și „cu agendă educativă”), puterea tot mai mare a „animației la feminin” (lista cineastelor notabile ale studioului include nume precum Tatiana Apahideanu, Luminița Cazacu, Clemansa Gita Sion, Floarea Liceică, Adela Matei Crăciunoiu, Izabela Petrașincu sau Liana Petruțiu), faza experimentală a lui Gopo și „fascina­ția lungmetrajului” (aici apare o altă clasificare utilă: „lungmetrajul-compilație”, „lungmetrajul cu actori” și lungmetrajul derivat dintr-un serial).
     Astăzi poate părea incredibil faptul că, în acel deceniu teribil, „Animafilm” ajunsese să producă până la 60 de scurtmetraje și două lungmetraje pe an, mai ales că după 1989 falimentul studioului nu avea să întârzie prea mult. Tot în perioada post-revoluție (tratată în capitolul 5), se realizează trecerea la „vârsta digitală”, care stimulează producția independentă. În 2006 apare festivalul Anim’est, care și-a asumat nobila misiune de a descoperi filmele valoroase de anima­ție care se mai realizau – în general independent, cu bugete infime – în România. Anul 2012 aduce și primul film de animație (mai precis, un documen­tar animat) al Ancăi Damian, Crulic – drumul spre dincolo, distins cu Marele Premiu pentru lungmetraj al Festivalului de la Annecy. Dacă în jurul talentatei cineaste, specializată în coproducții internaționale, se va coagula o nouă școală a animației românești, similară celei a lui Gopo, sau dacă alți creatori din România vor reuși să se impună și ei în întreaga lume, asta viitorul ne-o va spune.
     Capitolul 6 îi este rezervat unei cronologii sumare a cinematografului de animație românesc, de la Păcală în lună (Aurel Petrescu, 1920) până la Călătoria fan­tastică a Maronei (Anca Damian, 2019). Următorul capitol, „Mărturii”, include două interesante interviuri acordate Danei Duma de către Ion Popescu Gopo, în 1980 și 1983, un sugestiv omagiu adus de Gopo lui Disney, la un an de la moartea magului de la Burbank, și un alt excelent interviu al autoarei, luat recent lui Zoltán Szilágyi. Volumul mai include un foarte util „Dicționar de autori” ai cinematografului de anima­ție românesc (anticipat de numeroasele portrete de cineast din capitolele anterioare), o filmografie, la fel de utilă (mai ales că tinde spre exhaustivitate), a cinematografului de animație autohton, filmografie redactată de autoarea volumului împreună cu Radu Igazság, și, evident, o bibliografie cu lucrările esen­țiale asupra domeniului. Bogat ilustrată, cu imagini alb-negru și color, cea mai recentă carte a Danei Duma reprezintă un veritabil eveniment editorial, propu­nându-le cititorilor-cinefili cea mai largă, coerentă și convingătoare perspectivă asupra istoriei cinema­tografului de animație românesc.