Nu aduce anul ce aduce ceasul. Chiar dacă, uneori, ceva-ceva tot bănuieşti. Acesta a fost şi cazul scriitorului Barry Gifford (scenaristul faimosului David Lynch: Wild at Heart, Lost Highway). În 2003, invitat în juriul TIFF-ului nostru, s-a gândit că ar fi păcat să se afle nu prea departe de ţinuturile unora dintre străbunii săi, fără să dea de urmele lor. Drept care a plecat la drum, împreună cu scenaristul şi producătorul Lucian Georgescu. Viaţa bate filmul, asta o ştim de mult, dar, uneori, tot la el se întoarce. Astfel s-a născut nuvela „Almost Oriental” din care s-a desprins filmul Tatăl fantomă, semnat de Lucian Georgescu (coscenarist, regizor, coproducător). Aşchia cinematografică nu avea cum să sară departe de trunchiul vieţii. Nici protagonistului, profesorul american Robert Traum, nu-i aduce anul ce-i aduce ceasul. Altfel spus, hotărât să afle măcar o fărâmă din adevărul unor trecute vieţi, a tatălui, a unchiului său, descinde într-o Bucovină necunoscută, cu oameni care îi stârnesc o blândă şi uşor amuzată nedumerire, gata să-şi deschidă sufletul primului întâlnit (vezi vecina de scaun din autobuz) sau gata să ofere, făcând şmechereşte cu ochiul, servicii nesolicitate (hotelierul). Road-movie-ul ce se anunţă demarează propriu-zis din clipa în care eroul este luat sub aripa şi în maşina unei tinere femei deloc provinciale, cercetătoarea-arhivistă Tania, din câte pricepem, nu prea confortabil instalată în căsnicie. Din structura de bază, cea a „filmului de drum”, se desprind bifurcări narative şi aici prinde contur zona de interes a filmului. Suntem martorii poveştii-mamă, căutarea identităţii, a alteia care scoate capul, ca să spun aşa – făgăduinţa timidă a unui love-story şi a unei a treia poveşti, cea ascunsă, neanunţată, dar triumfătoare – magia cinematografului. Filmul lui Lucian Georgescu mi se pare unul dintre cele mai frumoase, emoţionante omagii aduse acestuia din urmă. Subliminal, strategia autorului întreţine o concurenţă între cele trei istorii amintite: Tatăl din titlu rămâne o fantomă, doar cinematograful însufleţeşte umbrele mişcătoare de pe pânză. Iubirii născânde i se deschide, chiar în finalul filmului, o altă cale, pe care se avântă, într-o motocicletă proaspăt primită în dar, El, Ea şi o gâscă-plocon (Kusturica, Kusturica, dragostea noastră). Nu ştim cum va fi, până la urmă, noul drum. Doar despre Cinematograf ştim, sau, mai bine zis, aflăm, încă o dată, fără a ne sătura, ceea ce îi este lui pus de o parte: să reziste, să renască. Umilit, călcat în picioare, gonit, surghiunit, aşa cum se întâmplă şi cu singura avere a bătrânului proiecţionist Sami, cinematograful local, încărcat într-o caravană străbătând orăşelele, va reînvia într-un splendid, luminos Cinema Paradiso. Este realitate, este vis? Sau un clin d’oeil către Giuseppe Tornatore? Nu are importanţă. Cinematograful este viaţă. „Mi-ai luat cinematograful, mi-ai luat viaţa”, mărturiseşte omul. Din punct de vedere narativ, drumurile eroilor, ale lui Robert Traum şi ale însoţitoarei sale, se tot ţin de trecerile caravanei prin frumosul peisaj, văzut de Liviu Mărghidan în lumini odihnitoare. Ici vorbele unui copil, colo o bucăţică de peliculă rătăcită prin noroi. Speranţe acumulate. Metafora, pe care eu una nu mă pot preface că nu o bag în seamă, vine şi aruncă o altă lumină asupra întâmplărilor: toate drumurile vieţii duc spre cinematograf, depozitarul poveştilor noastre, al istoriei, al misterelor, al confuziilor, al fantomelor, celor spuse şi nespuse. Dacă ar fi să aleg dintre drumurile deschise în faţa noastră de autori, acesta ar fi cel în care m-am simţit cel mai bine. Poate şi unde, în acest spaţiu generos, îmi este mai la îndemână să ignor adaosuri care, în ciuda încărcăturii lor cinematice, mi se par lipite fără mare profit (baia turcească), în afara aceluia de a ne trimite cu gândul la Glissando, al lui Mircea Daneliuc. Dar să mai facem un popas. Pentru că tot vorbim de cinematograf, filmul Tatăl fantomă lansează şi un cuplu, doar asta este una dintre îndeletnicirile sale de bază, chiar dacă exercitată cam alandala în vremea din urmă. Un cupu insolit, un actor celebru, Marcel Iureş, al cărui chip, prin excelenţă dramatic, este ideal pentru a întruchipa demnitatea unor bărbaţi încercaţi de viaţă şi o remarcabilă debutantă (pe ecran), Mihaela Sîrbu, alfel cunoscută regizoare şi actriţă de teatru. Personajele lor au, se vede bine, „un trecut”, în ciuda distincţiei cu care îl lasă învăluit. A mai rămas, însă, în ei, o rezervă de nebunie, numai bună să-i arunce într-o motocicletă cam antediluviană, cu gâscă cu tot.