Portretul de femeie pare pentru animația noastră o inedită formă de autoportret. Un remarcabil studiu despre eternul feminin se alcătuiește din episoadele umoristicului, dar lucidului serial
Penelopa semnat de
Luminița Cazacu. Mai în glumă, mai în serios, seria având-o ca protagonistă pe emblematica eroină a antichității spunea „totul despre Eva” timpurilor moderne. O altă regizoare,
Tatiana Apahideanu, se încumeta să „atace” tema cu dublă semnificație autoportretistică: de femeie și de animator. Noul său film (programat avantajos pe ecranul de la Scala) este intitulat chiar
Portret și pare „narat” din unghiul unui realizator de animație în criză de inspirație.
După o dispută conjugală, animatorul-personaj își reia lucrul la povestea de dragoste căreia tocmai îi creionează protagoniștii. Încercând, parcă, să se răzbune pe consoarta sa, el caută pentru „love-story”-ul situații și profiluri cât mai romantice. Conturați în cele din urmă, El și Ea se revoltă împotriva situațiilor-clișeu în care îi pune creatorul lor și încep să-și croiască singuri destinul într-o poveste „ca-n viață”. Gesturile polemice sunt mai energice la eroina care îi demonstrează născocitorului ei că nu-ți poți dobândi fericirea decât meritând-o, luptându-te de unul singur (de fapt, în doi) pentru ea. Ea evoluează cu grație în spațiul servici-metrou-acasă și găsește micile amănunte menite să păstreze prospețimea sentimentelor cuplului îndrăgostit. Malițios, animatorul scoate în calea celor doi diverse tentații și, deși le prilejuiește câteva momente de cumpăna, nu reușește să-i despartă pe eroii hotărâți să trăiască în armonie cu poezia cotidianului. Fermecat de frumusețea „grupului de familie” în trei (copilul având un rol important în povestea de dragoste compusă trăită de el si ea), realizatorul se lasă convins de personajele sale nu numai artistic, ci și omenește. Dovada: gestul de împăcare cu soția care îi aduce cafeaua aburindă pe masa de lucru. Acest happy-end nu mulțumește poate pe toată lumea. Povestea animatorului certat cu personajele sale ar fi putut să genereze o cascadă de gaguri. Autoarea nu și-a propus să folosească povestea „iubirii ca-n viață” drept pretext. Emoția îi îneacă sincer glasul atunci când își încurajează contemporanele să creadă în romantismul cuplului modern. Argumentele sale artistice sunt tandrețea tonului și armonia ansamblului. Filmul convinge nu atât prin datele povestirii cât prin iscusita folosire a posibilităților genului: o mișcare grațioasă, cu efecte „imponderabile” și metamorfozele fluide ale liniilor sugerează poezia cotidianului. Tatiana Apahideanu își îngăduie să abordeze liric mult disputata temă a condiției femeii. Polemica sa cu prejudecățile are „voce plăcută” și este departe de exagerările feministe. Portret este în filmografia autoarei un titlul important și pentru sălile de cinema un film de urmărit cu interes nu numai de 8 Martie.
